class="t9">Cavaler, în care acesta relatează, ca unul care a fost prezent, că în 1514, cu ocazia anchetei asupra morţii lui Richard Hunne în Turnul Lollards, unul dintre martori menţionează o „egipteană” care înainte de a pleca în străinătate locuise la Lambeth şi care putea spune lucruri uimitoare uitându-se doar în palma unei persoane.{95} Apoi, în Cronica regelui Henric VIII (apărută în 1548), Edward Hall descrie în timpul unui spectacol de pantomimă, ţinut la curte în 1510, două doamne „cu capetele înfăşurate în bucăţi de pânză fină şi eşarfe, precum egiptenii, şi cusute cu fir de aur” – o trimitere la acoperămintele tip turban menţionate deja pe continent. Mai ştim de asemenea că ţiganii erau foarte răspândiţi în Anglia, căci între 1513 şi 1523 o serie de ţigani au fost primiţi favorabil la Tendring Hall în Suffolk de către ducele de Suffolk; în 1521, un oarecare William Cholmeley plăteşte marea sumă de 40 de şilingi unor „egipteni” din Thombury, lângă Bristol, în timp ce, în 1522, paznici ai bisericii din Stratton vor primi 20 de pence din partea unor „egipteni” pentru accesul acordat în casa parohială. Răspândirea în Anglia şi în Scoţia a versiunii pelerinajului este atestată de către un document, datat 17 august 1530, prin care se certifică aducerea în faţa unui judecător din Hereford a unor ţigani bănuiţi de furt, inclusiv a unui „oarecare Anthony Stephen din ţara Micului Egipt, şef şi căpitan al unei cete de 19 persoane, bărbaţi, femei şi copii” care „îşi spun pelerini”.

Este foarte posibil ca numărul ţiganilor să fi crescut semnificativ la sfârşitul anilor 1520, întrucât William Harrison şi Samuel Rid, scriind despre aceasta în 1586 şi respectiv 1612{96}, o identifică drept perioada când ţiganii invadează Anglia. Lipsesc documentele contemporane în sprijinul unei atari controverse dar, la scurt timp după aceasta, vor fi adoptate primele măsuri represive din Anglia{97}: un decret din 1530 se adresează „unor diverşi şi străini oameni care-şi zic egipteni” şi care „fără a se folosi de meşteşuguri sau articole de negustorie, au intrat în acest regat, au mers din comitat în comitat şi din loc în loc în mare număr, au folosit multe forme subtile şi viclene de a-i înşela pe oameni convingându-i că prin chiromanţie ei pot ghici norocul, la bărbaţi şi la femei, şi de multe ori prin meşteşug şi iscusinţă i-au uşurat pe oameni de banii lor şi-au mai făcut şi multe şi grozave fărădelegi şi jafuri, spre marea durere şi decepţie a celor cu care s-au întâlnit”. Pentru oprirea imigrării ulterioare s-a decretat că „de acum înainte nici unei astfel de persoane nu i se va mai permite să intre în acest regat”. În caz contrar coroana le va confisca bunurile şi li se va ordona să părăsească ţara în ter men de 15 zile, iar dacă nu se vor conforma vor fi întemniţaţi. Ţiganii aflaţi deja în Anglia şi în ţara Galilor trebuiau să plece în termen de 16 zile dacă nu voiau să fie întemniţaţi şi deposedaţi de bunuri. Jumătate din bunurile astfel confiscate puteau fi reţinute de către executor, iar cealaltă jumătate trebuia predată trezoreriei. Această lege îi priva de altfel de prevederea „per medietatem lingue” stipulată de un regulament vechi de peste un secol, ce acorda străinilor acuzaţi de delicte dreptul de a fi audiaţi de un juriu format în număr egal din englezi şi din compatrioţi ai acelora. Din nefericire nu este înregistrat niciun caz în care vreun ţigan să-şi fi exercitat anterior acest atât de interesant drept.

Când, în 1537, lui Paul Fa sau Faa i s-au acordat 15 zile să părăsească ţara, măsura s-a luat întrucât acesta a fost acuzat că a omorât un alt ţigan. Aceasta este prima menţionare a numelui Faa sau Faw care va deveni apoi foarte popular în Scoţia. Că familia de ţigani Faa era bine cunoscută acolo, o dovedeşte faptul că în 1539, şeriful din Staffordshire, la o cercetare mai atentă a lui George Fae şi Michael Meche, găseşte asupra lor o serie de scrisori, precum şi o chitanţă de la abatele din Holyrood. În acelaşi an, un alt funcţionar îi cere sfatul lui Thomas Cromwell în legătură cu măsurile ce trebuia să le ia în cazul ţiganilor reţinuţi de el la Romney Marsh şi care au prezentat o patentă regală cu Marele Sigiliu emisă pe numele lui John Nany „cavaler al Micului Egipt şi suitei acestuia”.

Este posibil ca legenda din 1530 să nu-şi fi atins scopul, dar a fost totuşi privită cu suficient de multă seriozitate: în mai 1540 o serie de ţigani sunt expediaţi din Boston, Lincolnshire, în Norvegia. Alte familii de ţigani vor fi deportate între 1530 şi 1554, în acelaşi timp cu transmiterea de dispoziţii din partea Consiliului de Coroană către şerifi şi către judecătorii de pace, de a da dovadă de mai multă vigilenţă în privinţa acestora. De exemplu, în 1544, o ceată de ţigani cu 17 cai este arestată la Huntingdonshire şi condamnată la deportare; ţiganii sunt îmbarcaţi (în afară de cai care sunt reţinuţi şi vânduţi) şi trimişi la Calais, port aflat încă în posesia englezilor. Ei par să fi aparţinut aceleiaşi cete care cândva i-a reţinut atenţia lui Henric VIII, deşi acum acesta se afla în Franţa, ocupat să cucerească teritorii suplimentare: în septembrie 1544 la Londra, Lordul Cancelar îi solicită regelui să facă dreptate în cazul unor ţigani arestaţi pentru jafuri săvârşite prin împrejurimile Huntingdonului. După efectuarea arestărilor, Lordul Cancelar îi comunică Lordului Prim-Judecător că delincvenţii ce puteau fi dovediţi trebuiau aduşi în faţa justiţiei; aceia despre care se spunea că sunt englezi „trebuiau biciuiţi bine precum vagabonzii şi apoi trimişi în ţările lor”, iar restul trebuiau trimişi la Londra pentru a fi duşi în afara regatului. Doi dintre ei au fost într-adevăr găsiţi vinovaţi de delictele comise, după care s-au oferit 300 de lire pentru iertarea lor – o sumă considerabilă la valoarea de acum. Banii au fost plătiţi, iar Lordul Cancelar, cu lăcomie moderată, a ştiut când anume să-i tempereze pe judecători: „procesul