acesta poate fi un bun exemplu şi astfel ar fi dificil să obţinem aceşti bani”, a motivat acesta. „Am dispus acest lucru ca toţi aceşti oameni neruşinaţi să fie urgent şi cu deplin zel expediaţi din regat, şi să nu vă îndoiţi, căci acest exemplu va face ca niciunul dintre ei sau alţii de aceeaşi teapă să mai poftească să vină încoace.” Fiind probabil sigur de rezultat, acesta îi cere regelui părerea. Intre timp, finanţele lui Henric s-au epuizat din cauza războaielor şi a zvonurilor privind noi războaie ce vor caracteriza ultimii ani ai domniei sale. Cu puţină întârziere soseşte răspunsul din Franţa: „Egiptenii despre care mi-ai scris sunt iertaţi, ceilalţi vor fi surghiuniţi.”

În ciuda acestor „exemple bune”, o nouă mostră, neizbutită, de legislaţie anti-ţigănească, datând din 1545, spre sfârşitul domniei lui Henric, stă dovadă interesului oficial persistent. Interesul acesta depăşeşte însă sfera ţiganilor, extinzându-se asupra vagabondajului în general, care în Anglia Tudorilor reprezenta o problemă presantă. Pentru Thomas Morus acesta reprezenta punctul de plecare în analiza tarelor societăţii efectuată în Utopia sa (1516). Vagabondajul sporea de mai mulţi ani, ca rezultat al îngrădirii şi apoi al destrămării vechiului sistem agricol (care a lăsat mii de ţărani fără lucru), creşterea populaţiei, expansiunea urbană şi efectele măsurii luate de Henric VIII, de desfiinţare a mănăstirilor. Tratamentul aplicat vagabondajului devine o chestiune de prioritate naţională, căci la vremea când oamenii săraci dar apţi de muncă ar fi trebuit să-şi aibă propriii stăpâni, această populaţie lipsită de lucru şi desproprietărită, dar în continuă creştere, apare claselor dominante drept o ameninţare majoră. Cea mai draconică lege împotriva vagabondajului din perioada dinastiei Tudor este cea dată în 1547, în primul an al domniei lui Eduard VI, când perspectiva unui îndelungat minorat al regelui-copil a adus cu sine posibilitatea apariţiei unor dispute între facţiuni, în acelaşi timp făcând ca fiecare sporire a numărului de vagabonzi să pară extrem de periculoasă. Condamnând în preambul „mila şi îndurarea prostească”, legea stipula ca vagabonzilor apţi de muncă să li se facă un V pe piept cu fierul roşu, şi vreme de doi ani să fie daţi ca robi unor stăpâni care „prin bătaie şi punere în lanţuri se vor folosi de ei la muncă (oricât de josnică ar fi aceasta)”, după cum vor crede ei de cuviinţă. Totuşi această lege s-a dovedit a fi mult prea severă pentru o aplicare efectivă, în plus, parlamentul nu a fost în stare să cadă de acord în privinţa persoanelor cărora le va reveni beneficiul de pe urma robilor. Doi ani mai târziu această lege este abrogată, restabilindu-se alte legi anterioare.{98} În acelaşi an 1549, tânărul rege Eduard nota în jurnalul său că „s-a efectuat o căutare discretă prin Sussex după toţi vagabonzii, ţiganii, complotiştii, prezicătorii, actorii şi alţii de teapa lor”; în vreme ce la Durham nişte ţigani din clanul Fawe (Baptist, Amy şi George Fawe) sunt acuzaţi de către John Roland, un alt ţigan, de a fi falsificat Marele Sigiliu regal în timp ce asupra lor au fost găsite documente care s-au dovedit a fi falsificate.

A fost nevoie de mai mult timp pentru ca în Scoţia situaţia ţiganilor să evolueze în această direcţie, deşi şi aici au existat o serie de dificultăţi la nivel local. În arhiva consiliului oraşului Aberdeen, în data de 8 mai 1527, citim că s-a dovedit faptul că egiptenii au furat două linguri de argint din casa lui Thomas Watson şi că lui Eken Jaks (Aicken Jacks fiind fără îndoială un nume împrumutat de la populaţia din Aberdeen), conducătorul lor, i s-a ordonat să înapoieze lingurile sau echivalentul lor, întrucât el era răspunzător pentru întregul clan. Când, în 1539, ţiganii se fac din nou remarcaţi în zonă, se vor confrunta cu aceleaşi acuzaţii, deşi de această dată juriul îi va achita în unanimitate. Două femei au fost acuzate de furt: Barbara Dya Baptista şi Helen Andree. Andree este într-adevăr un nume de familie local, dar Baptista (nume larg folosit printre ţiganii francezi) nu este deloc un nume scoţian; în schimb Dya este probabil cuvântul dya (mamă) din limba ţigănească, utilizat pesemne pentru a o distinge pe aceasta de o altă Barbara Baptista. La tribunal, în favoarea ei a vorbit George Faw, „căpitanul şi purtătorul de cuvânt” – prima menţionare în Scoţia a unui ţigan cu acest nume, deşi Faw este la rându-i un vechi nume de familie scoţian. George Faw împreună cu John, fratele acestuia, vor fi la scurt timp după aceea implicaţi într-o încăierare, iar în februarie 1540 consiliul orăşenesc le dă acestora dispoziţie să părăsească oraşul, cu toate bunurile şi cu toţi însoţitorii lor. Este posibil ca Baptista şi George Fawe, acuzaţi de fals la Durham în 1549, să fie acelaşi clan Faw menţionat în comitatul Aberdeen între anii 1539-1540.

Consilierii din Aberdeen se vor afla în contratimp cu regele lor şi sfetnicii acestuia. Iacob V care urcă pe tron în 1513, la un an şi jumătate după moartea tatălui său la Flodden Field, va întreţine relaţii extrem de cordiale cu ţiganii, pe aproape toată durata domniei. În mai 1529 „ţiganii care au dănţuit în faţa regelui la Halyrudhous” au primit din partea acestuia 40 de şilingi.{99} În martie, anul următor, Iacob emite un salvconduct „contelui Martin din Micul Egipt şi slujitorilor din suită” care apoi vor dispărea cu totul.{100} Apoi, în 15 februarie 1540, acesta semnează un înscris al Consiliului de Coroană prin care se acordă privilegii considerabile lui John Faw, „stăpân şi conte al Micului Egipt”. Înscrisul făcea trimitere la scrisori emise anterior şi parafate cu Marele Sigiliu, poruncind tuturor celor cu autoritate în regat să-l sprijine pe John Faw în a face dreptate în cadrul cetei sale, „conform legilor din Egipt”, precum şi de a-i pedepsi pe toţi cei care s-au răsculat împotriva acestuia. De fapt, unii dintre membrii cetei se aflau deia în această situaţie, după ce l-au jefuit pe John Faw şi au părăsit ceata acestuia, numele făptaşilor fiind: Sebastian Lalow, Anteane Donea, Satona Fingo, Nona Finco, Phillip Hatseyggow, Towla