Bailzow, Grasta Neyn, Geleyr Bailzow, Bernard Beige, Demeo Matskalla, Not-faw Lawlowr şi Martyn Femme. Dintre aceste nume doar Faw şi Bailzow (pronunţat Bailyow, şi anume Ballil sau Bailie) au o legătură cu Scoţia; restul, cu excepţia numelui englezesc Lalow (Lawlowr), par a fi străine, în afară de forma Not-faw, care se datorează probabil înscrierii literale făcute de vreun funcţionar scrupulos, când ţiganul respectiv vrând să-şi corecteze numele, se pare că a spus: „not Faw, Lawlor” (nu Faw, ci Lawlor). Conform înscrisului, John Faw refuza să plece acasă fără membrii care lipseau din ceată, pe motivul că „era obligat să-i aducă acasă pe toţi cei în viaţă şi câte un certificat pentru toţi cei pieriţi”. Despre Sebastiane Lalow, conducătorul rebelilor, se spunea că reuşise pe căi ocolite să obţină scrisori regale, prin care tovarăşii săi erau eliberaţi de toate obligaţiile faţă de John Faw. Înscrisul interzicea orice sprijin acordat acestui grup disident şi poruncea ca toate scrisorile regale „dobândite sau pe cale de a fi dobândite mişeleşte” să nu fie luate în considerare: rebelii trebuiau prinşi şi predaţi conducătorului lor legal „pentru a putea fi pedepsiţi pentru faptele lor conform legilor acestuia”. Pe de altă parte, proprietarii tuturor vaselor aveau obligaţia să accepte să-l treacă peste mare pe John Faw şi pe însoţitorii acestuia. Pentru unii comentatori, acest document reprezintă o culme a favorurilor, regale; alţii, în schimb, îşi închipuie că Iacob a devenit foarte bucuros acum să scape de ţigani şi că John Faw încearcă doar să câştige timp, motivând nevoia de a lua cu sine întregul trib.

Orice s-ar spune, tratatul a fost de scurtă durată, întrucât la 6 iunie 1541 (la ceva mai mult de un an) toate scrisorile de protecţie şi toate privilegiile se revocau printr-o hotărâre de consiliu, iar în termen de treizeci de zile, sub pedeapsa cu moartea, toţi ţiganii erau surghiuniţi din regat. Lorzii consiliului afirmaseră că au înţeles perfect „marile furturi şi vătămările făcute de către numiţi; egipteni”. Aluzia conform căreia această răsturnare s-ar datora vreunui incident din perioada uneia dintre expediţiile solitare care i-au fost atribuite lui Iacob şi în care acesta se solidariza cu ţiganii ţine mai mult de sfera poveştilor decât de cea a biografiei sau istoriei. Se povesteşte astfel că, deghizat, regele a încercat odată să se lege de o ţigancă, după care a fost lovit în cap cu o sticlă de către unul dintre bărbaţi şi a fost supus apoi la alte umilinţe. Deşi hotărârea de consiliu din 1541 nu a reuşit să-i îndepărteze pentru totdeauna pe ţigani din Scoţia, a reuşit totuşi să-i alunge pentru câtva timp pe cei din clanul Faw peste graniţă, în Anglia, în ciuda legislaţiei ostile de acolo. Urmează apoi o altă tulburătoare răsturnare de situaţie (cu atât mai tulburătoare cu cât la numai trei luni de la hrisovul din 1540, o scrisoare îi este acordată lui „John Wanne, fiu şi moştenitor al decedatului John Fall, duce al Micului Egipt”, prin care acesta este recunoscut drept conducător al tuturor ţiganilor din Scoţia şi, în consecinţă, învestit cu puterea de a da pedepse). Iacob V moare în 1542 şi este urmat de Mary, fiica minoră a acestuia. În timpul regenţei, în 1553, în vreme ce Mary se afla încă în Franţa, hrisovul din 1540 prin care lui John Faw i se acordau privilegii este reînnoit în numele ei, în favoarea „iubitul nostru Johne Faw, stăpân şi conte al Micului Egipt” şi împotriva lui Sebastiane Lalow şi a grupului său de rebeli. De-abia în deceniul opt al veacului al XVI-lea, hotărârile Consiliului de Coroană şi decretele parlamentului Scoţiei devin punitive atât pentru ţigani, cât şi pentru toţi ce care duc acelaşi fel de viaţă.

O enigmă obsedantă din această perioadă o reprezintă un portret dintr-o colecţie de schiţe din secolul al XVI-lea, din Arras, în nordul Franţei{101} care este însoţit de următorul text explicativ: „Egipteanca care prin artă medicală l-a vindecat pe regele Scoţiei, abandonat de medici”{102}. Deocamdată identitatea pacientului regal rămâne pur speculativă, iar istoricilor nu le este cunoscută niciun fel de vindecare spectaculoasă; dar ori Iacob IV ori Iacob V pare a fi cel mai plauzibil candidat. Atunci când s-a căsătorit cu prima sa soţie, fiica cea ma mare a lui Francisc I, Iacob V a lipsit totuşi din Scoţia vreo opt luni şi jumătate (1536–1537). Un asemenea incident ne-ar putea ajuta să explicăm bunăvoinţa regală arătată ţiganilor în Scoţia, într-o vreme când majoritatea monarhilor deveneau în mod hotărâtor mai puţini toleranţi faţă de aceştia.

Scandinavia

După cât se pare, ţiganii au sosit pentru prima oară în Ţările Scandinave venind din Scoţia şi din Anglia,{103} Iacob IV al Scoţiei, fiul Margaretei, o prinţesă daneză, îl recomandă în 1505 pe Anthonius Gagino, tocmai fratelui ei, regele Ioan al Danemarcei. Primul ţigan din Suedia a cărui identitate a fost în mod limpede stabilită s-a numit tot Anthonius: registrele contabile din Stockholm consemnează că în data de 29 septembrie 1512 o ceată de vreo 60 de tatra (tătari), pretinzând că vin din Micul Egipt şi având în frunte pe contele Anthonius, soseşte în oraş, unde li se va da suma de 20 de mărci. Aceasta concordă cu observaţia din Cronica suedeză a lui Olaus Petri, conform căreia 1512 a fost anul în care aceia care îşi spuneau tătari au ajuns pentru prima oară la Stockholm. Tattare va şi rămâne până în secolul al XVII-lea cel mai răspândit nume dat ţiganilor în Suedia, după care termenul zigenare, sub influenţa limbii germane, va intra de asemenea în uz, mai întâi ca sinonim, iar apoi ca înlocuitor al denumirii folosite anterior.

Toleranţa daneză sfârşeşte şi ea după mai bine de 30 de ani. În 1536 şi apoi în 1554, Christian III al Danemarcei şi al Norvegiei dă ordin tuturor ţiganilor ca în termen de trei luni să părăsească regatul. Frederic II, fiul său, reînnoieşte surghiunul în 1561, după care înăspreşte pedepsele. Este foarte puţin probabil ca ţiganii expediaţi în 1540 din Boston, Lincolnshire, în Norvegia să fi