avut parte de o primire călduroasă acolo. Şi în Suedia nu a mai durat mult până ce relaţiile s-au deteriorat. Gustav I, care în 1523 reuşeşte să obţină independenţa Suediei faţă de Danemarca, începe şi el să ia mai întâi măsuri relativ blânde, dar în deceniul al cincilea trece la izgonirea ţiganilor din ţară – o politică pe care, după moartea lui în 1560, o va continua arhiepiscopul Laurentius Petri Nericius, succesorul său. În acelaşi an 1560, acesta va aproba o serie de articole prin care li se interzicea preoţilor de a întreţine orice fel de legături cu ţiganii, de a le boteza copiii şi de a le îngropa morţii.

Mulţi specialişti susţin că din Suedia ţiganii au migrat apoi în Finlanda, care pentru o lungă perioadă de timp a făcut parte din regatul Suediei. Teoria aceasta este sprijinită de posibilitatea ca termenul finlandez pentru ţigan, „Mustalainen” (negru, oacheş) să fi fost adaptat după expresia suedeză svart Tattare (tătari negricioşi) şi într-o măsură mult mai consistentă de faptul ca prima menţionare a ţiganilor în Finlanda consemnează că traversarea lor s-a oprit în insula finlandeză Åland în anul 1559, de unde au fost trimişi înapoi în Suedia. Este posibil ca aceste respingeri să fi fost precedate de o serie de incursiuni anterioare, întreprinse în 1515, pe uscat, via Estonia, căci într-o carte de referinţă despre Finlanda medievală există o afirmaţie în acest sens.{104} Ceea ce însă pare a fi cât se poate de clar este faptul că ţiganii întâlniţi în 1584 pe teritoriul finlandez, ca deţinuţi în fortăreaţa Åbo, poartă în mod evident nume suedeze.

Imagini şi stereotipii

După această prezentare a urmelor expansiunii ţiganilor în Europa, precum şi a reacţiilor la aceasta, ceea ce mai lipseşte astăzi este o introspecţie amănunţită a modului de viaţă şi a obiceiurilor lor. Totuşi nu aveam de-a face cu o totală necunoaştere a acestora: de exemplu am început să aflăm mai mult despre înfăţişarea lor, chiar dacă numai din punctul de vedere al efectului acesteia asupra societăţii sedentare. Tenul lor foarte închis le dădea un aspect urât şi condamnabil; părul lung, cerceii şi îmbrăcămintea neobişnuită li se păreau tuturor respingătoare. Mai ales în privinţa femeilor exista un stil de îmbrăcăminte ţigănească, surprins din fericire pe pânză sau pe hârtie de o serie de artişti din mai multe ţări. Din Germania avem gravura Stăpânul cărţii de familie din 1481 şi ceva mai târziu gravura în lemn din Cosmographia lui Münster, 1550. Din Ţările de Jos, unde arta înflorea sub patronajul ducilor de Burgundia, în lucrarea Carul cu fân de Hieronymus Bosch (1500) avem una dintre primele reprezentări ale unei ţigănci ghicitoare la lucru, temă care a fost de asemenea preluată apoi în unele tapiserii ţesute în atelierele de la Tournai. Cel mai spectaculos exemplu îl reprezintă o procesiune de ţigani la porţile unui oraş sau castel, amestecându-se printre nobili; femeile poartă turbane, exact cum au fost descrise de cronicari; uneia dintre doamne tocmai i se ghiceşte în palmă, în timp ce un ţigănuş îi fură alteia punga cu bani. O altă tapiserie de Tournai ne prezintă, pentru prima dată, ţigani dansând.

Îmbrăcămintea ţiganilor devine un model de exotism: o serie de tablouri şi gravuri din Ţările de Jos (de ex. Lucas van Leyden) includ figuri asemănătoare ţiganilor atunci când subiectul necesită prezentarea de femei orientale şi îndeosebi egiptene. În prima jumătate a secolului al XVI-iea motive similare devin foarte populare printre pictorii italieni, de ex. Giorgione, Ţiganca şi soldatul (dinainte de 1510), Tiziano, Ţiganca (1510), tabloul cu acelaşi nume de II Garofalo (1525) şi Madona ţigancă a lui Correggio (1530). În ceea ce priveşte îmbrăcămintea ţigăncilor, reprezentate cu turban (uneori înfăşurat, fără suport artificial, alteori pe suport din răchită), cu cămaşă acoperită de o manta tip pătură, prinsă la umăr, acestea sunt de fapt o tratare mai stilizată, cu valoare documentară mai limitată, dar indică totuşi o concordanţă semnificativă cu celelalte lucrări şi cu desenul cu ţiganca doftoroaică. În acelaşi timp, reprezentările picturale încep să intre într-o serie de tipare fixe: scena ghicitului adesea însoţită de prezenţa unui copil, hoţ de buzunare, devine în curând o compoziţie fixă, producând în mintea publicului o stereotipie.{105}

Pe scenă, ţiganii sunt de asemenea prezentaţi conform aceleiaşi tipologii. Astfel, în farsa lui Gil Vicente din 1521, femeile sunt prezentate drept ghicitoare insistente, iar bărbaţii drept geambaşi, puşi pe escrocherii. Mai devreme chiar, o ţigancă ghicitoare apare într-o piesă scrisă la Lucerna în 1475 de un autor elveţian anonim{106}, ce începe cu un ţăran care strigă nevestei să adune repede găinile, căci păgânii (Heiden) sunt pe-aproape. O piesă de la mijlocul veacului al XVI-lea{107}, de Hans Sachs, apelând intens, la fel ca şi Maeştrii cântăreţi, la caricaturi satirice şi la o galerie de personaje distincte, face praf renumele ţiganilor, mai ales după ce îi asociază pe aceştia cu furturile, spargerile, hoţia de buzunare, făcutul de farmece, vrăjitoria şi înşelătoria.

Cronicarii ce descriu amănunţit primele apariţii ale ţiganilor – adesea la un secol după evenimente – adaugă noi detalii, care abia dacă mai apar menţionate în mărturiile contemporanilor, dar care devin acum parte integrantă a înţelepciuni; tradiţionale. Prezentul capitol a debutat cu un fragment din Aventinus. Un contemporan al acestuia, un oarecare Krantzius (Albrecht Krantz) ce a trăit la Hamburg şi a cărui Saxonia a văzut lumina tiparului în 1530, ne furnizează un comentariu la fel de tăios la adresa modului de viaţă al ţiganilor, cu referire la ceata iniţială din 1417, dar, fără îndoială, bazată pe observaţii şi atitudini datate un secol mai târziu. Ca mulţi alţii, acesta subliniază atât tenul întunecat al ţiganilor cât şi îmbrăcămintea bizară a acestora. Îi consideră o povară pe spinarea ţăranilor şi rosteşte vorbe de ocară la adresa furtişagurilor săvârşite de aceştia, pe care autorul le descrie însă ca intrând în obligaţiile femeilor. Ţiganii vorbesc