multe limbi, dar nu posedă în schimb o patrie adevărată, căci se nasc mereu pe drum; povestea penitenţei este o pură invenţie, ei nepracticând de fapt niciun fel de religie. Ţiganii vieţuiesc ca animalele, de pe o zi pe alta, pribegind de la un ţinut la altul; tot la câţiva ani aceştia se reîntorc, dar se împart în mai multe cete pentru ca nu toţi să revină într-un anumit loc. Femeile călătoresc laolaltă cu copiii în căruţe trase de cai de povară; nobilii lor au haite de câini de vânătoare şi îşi schimbă adesea caii, dar majoritatea celorlalţi merg pe jos. Îi respectă pe duce, pe conţi şi pe oşteni. Nu se ştie însă cu exactitate dacă cei din urmă erau ţigani sau Gadźé angajaţi să-i protejeze; Krantz mai spune însă că ţiganii adoptă în cetele lor atât bărbaţi cât şi femei care vor să li se alăture{108}. Exactitatea acestei informaţii este îndoielnică, întrucât mulţi dintre aceşti comentatori ulteriori au avut în mod vădit dificultăţi în ceea ce priveşte acest concept al „egiptenilor” băştinaşi; dar în măsura în care aceste fapte s-au dovedit adevărate, căsătoriile mixte ar fi fost cu greu trecute sub tăcere.

Dintr-o mare varietate de izvoare am aflat câte ceva despre modul ţiganilor de a-şi câştiga existenţa: cerşetoria şi ghicitul fiind cel mai des menţionate, altele fiind geambaşia, prelucrarea metalelor, vindecarea bolilor, muzica şi dansul. Hoţia este de asemenea o temă recurentă, deşi cea mai mare parte a delictelor nu par să fi depăşit furtul de alimente, de haine, dar şi de bani, atunci când se ivea ocazia. În ceea ce priveşte viaţa în interiorul clanului, justiţia şi disciplina erau lăsate în propriile lor mâini: există suficiente dovezi conform cărora ţiganii constituie un „imperium in imperio” şi că atunci când intră în conflict unii cu alţii, autorităţile nu depun prea mult efort pentru a-i afla şi pedepsi pe cei vinovaţi, ci mai degrabă lasă în sarcina ţiganilor să facă ceea ce este necesar.

Eticheta cu „Micul Egipt” a continuat să fie aplicată ca o formulă de rutină pentru descrierea persoanelor individuale, dar în prezent, la atâtea generaţii după începutul migraţiei spre Vest, ea devine o expresie lipsită de sens. În anumite ţări, ţiganii se naturalizează într-o proporţie mai ridicată, chiar dacă nu se vor stabili definitiv în acele locuri. Atunci însă când, uneori, antecedentele lor ajung să fie cercetate în instanţă, se descoperă adesea cu stupoare şi în ciuda respectivei etichete, că aceştia sunt născuţi (şi poate botezaţi) în chiar ţara în care se judecă procesul, ba mai mult, că şi-au luat neveste din zonă.{109}

Tipare europene

În acest capitol a fost subliniată interacţiunea dintre ţigani şi cârmuitori, nobili, funcţionari oficiali şi cetăţeni – căci la acest lucru se referă mulţimea de informaţii pe care le avem la dispoziţie. Dar chiar şi numai în acest domeniu, tabloul nu este întru totul reprezentativ, întrucât consemnările făcute în arhivele municipale şi cele naţionale înclină puternic spre incidentele care au atras după ele cheltuieli efectuate din banul public, aşa că rămân întrebările în legătură cu toate celelalte ocazii, mult mai numeroase, în care trecerea ţiganilor nu a atras atenţia oficialilor întrucât au obţinut cele necesare în schimbul unor bunuri şi servicii, sau poate au fost pur şi simplu izgoniţi şi au trebuit să plece mai departe cu mâna goală.

Examinând relaţia care apare astfel odată cu răspândirea ţiganilor în Europa, se poate distinge un model îndeajuns de solid. La scurt timp de la sosirea lor într-o ţară, apar semne sporadice de împotrivire şi respingere, îndeosebi atunci când unii săteni şi unii orăşeni se satură să mai facă acte filantropice. În următorii 20-30 de ani, conflictele devin tot mai răspândite. Primele edicte cu aplicabilitate generală vor fi emise într-o perioadă cuprinsă între câteva decenii şi un secol după prima sosire a ţiganilor într-o anumită ţară, chiar dacă izgonirea şi reprimarea lor nu devin măsuri generale întreprinse pe tot cuprinsul Europei. Totuşi, după cum notează Aventinus (p. 100), este foarte posibil ca decretele emise să nu fi produs reacţia scontată, nici în rândul oficialităţilor indolente, nici în rândul supuşilor indiferenţi.

Povestea pelerinajului de şapte ani, permanent reînnoită, deşi strălucitoare în concepţie, îşi pierde în mod inevitabil fascinaţia odată cu trecerea timpului. Nu se poate însă şti cu exactitate dacă utilizarea ei a fost sporadică sau mai degrabă o chestiune de rutină. Cert este că deşi apare frecvent în arhive, acestea consemnează mai degrabă acţiunile cu caracter filantropic. Ceea ce este cât se poate de clar este faptul că, atunci când s-a făcut uz de această poveste a pelerinajului, după primele vizite, chiar şi cei mai pioşi dintre cetăţeni s-au arătat din ce în ce mai puţin entuziasmaţi să vină în sprijinul acestor pelerini. Într-adevăr, întregul climat religios se schimba cu repeziciune. La 1500 lumea creştină era încă împărţită între romano-catolicii din Occident şi ortodocşii din Răsărit, excepţie făcând Boemia şi Moravia unde husiţii numărau mai mult de jumătate din populaţie. În mai puţin de 50 de ani, aproape 40% din locuitorii Europei adoptaseră o teologie „reformată”, iar pe la 1570 şapte din zece supuşi ai Sfântului Imperiu Roman erau protestanţi. Cu această ocazie scrisorile papale şi-au pierdut mult din valoare. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea această strategie originală care a adus multe servicii ţiganilor nu-şi pierde pe de-a întregul utilitatea, dar pasiunea pentru pelerinaje, la fel ca şi statutul pelerinului, a suferit o lovitură decisivă. În plus, cerşetoria, care în zilele idealizării franciscane a sărăciei fusese privită cu blândeţe de către biserică, a reuşit într-o perioadă îndelungată de timp să-şi atragă sancţiuni tot mai mari din partea autorităţilor, iar acum va fi vehement atacată de Luther şi alţii, drept ceva ce trebuie eradicat din lumea creştină.

Când însă evenimentele au luat o altă întorsătură, ţiganii s-au văzut fără o patrie alternativă unde să-şi poată găsi refugiul şi cu slabe perspective de a se stabili undeva în caz că ar fi dorit acest lucru. Chiar de la început, ţiganii au încălcat prejudecăţile latente ale populaţiilor sedentare cu