care au intrat în contact. În general, populaţiile sedentare nu au încredere în nomazi, şi în cazul societăţii europene unde majoritatea populaţiei a fost constrânsă la evlavie, servitute şi corvoadă, ţiganii reprezentau o evidentă negare a tuturor valorilor şi premiselor esenţiale care stăteau la baza moralităţii dominante. Prejudecăţi similare au apărut în sânul măsurilor rudimentare de ajutorare a săracilor luate în Europa secolului al XVI-lea. Aceste măsuri se bazau pe presupunerea că localnicii săraci trebuiau ajutoraţi de către diferitele parohii, în vreme ce cerşetorii străini trebuiau trimişi, fără milă, înapoi în locurile lor de baştină sau unde trăiseră anterior. În acest fel, toţi cei fără parohie erau lipsiţi de orice şansă. De la o ţară la alta începea să fie dusă o politică de respingere a ţiganilor fără a se mai acorda nici cea mai mică atenţie locului unde aceştia se vor duce, modului în care vor ajunge acolo şi dacă li se va permite să intre şi să se stabilească în ţara respectivă. 6. STRÂNSOAREA LANŢURILOR

Pentru următorii 200 de ani şi mai mult – de la mijlocul secolului al XVI-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – în ceea ce priveşte reacţia majorităţii puterilor europene faţă de prezenţa ţiganilor, se manifestă o apăsătoare uniformitate. Datorită exclusiv poziţiei lor în societate, aceştia sunt în continuare văzuţi drept criminali, fiind păstrate în plus şi prejudecăţile rasiale şi ostilitatea religioasă în faţa practicilor păgâne şi a vrăjitoriei. În linii mai generale, ţiganii vor avea de suferit în urma valului de represiuni apărute pretutindeni împotriva vagabondajului şi a „neruşinaţilor de cerşetori”. Autorităţile nu reuşesc să se înţeleagă cu aceşti oameni dezrădăcinaţi şi fără de stăpân, fără un domiciliu stabil şi nefolositori ca mână de lucru; în ochii lor, acest statut al ţiganilor fiind o aberaţie, în total dezacord cu orânduirea constituită, trebuia îndreptat prin coerciţie şi strânsoarea lanţurilor. Totuşi, atunci când ţiganii vor oferi în mod legal servicii populaţiei sedentare, aceştia vor risca datorită duşmăniei pe care o generau negustorii şi meseriaşii ambulanţi ce încălcau monopolul local sau poate datorită aversiunii celor aflaţi la putere faţă de meseriaşii cârpaci, de negustorii şi de actorii ambulanţi. Trecerea timpului nu avea să aducă decât prea puţină alinare. Epoca iluminismului va produce într-adevăr noi şi vaste arii de lumină – multă filosofie raţionalistă, literatură pătrunzătoare, precum şi salturi mari în domeniul ştiinţelor şi al muzicii –, dar numai o mică parte dintre acestea vor reuşi să pătrundă şi în întunericul ce învăluia relaţiile Europei cu ţiganii.

Expulzarea, asimilarea, dezrădăcinarea

Dacă toate legile antiţigăneşti care au apărut ar fi fost puse în practică cu intransigenţă, chiar şi numai pentru câteva luni, ţiganii ar fi fost eradicaţi din Europa creştină cu mult înainte de mijlocul veacului al XVI-lea. Dar nu s-a întâmplat aşa. Elementul salvator ce apare în mod repetat este faptul că cele mai riguroase legi, penale chiar, nu erau adesea puse în aplicare, poate din cauza opoziţiei tacite a unei părţi a populaţiei sau a venalităţii micilor funcţionari şi, mai mult ca sigur, datorită organizării defectuoase a forţelor de poliţie existente. Reacţia faţă de această neconcordanţă dintre intenţie şi administraţie s-a dovedit a fi în mare aceeaşi peste tot. Legile au devenit mai numeroase iar pedepsele mai severe. Ar fi însă cât se poate de plictisitor să le prezentăm aici într-o formă detaliată. Nu este însă nevoie, căci, dacă examinăm cursul evenimentelor într-o serie de ţări, vom putea considera că am analizat întreaga gamă limitată a reacţiilor înregistrate în întreaga Europa aflată dincolo de Imperiul Otoman, în următoarele două secole şi jumătate. Uneori furtuna se mai domoleşte, aceasta întâmplându-se treptat în Anglia şi în Scoţia. Dar de obicei ea a continuat să bântuie fără încetare – în mod incoerent în ţinuturile germane, dar dublată într-o anumită măsură de un oarecare sprijin şi coordonare administrativă, cum a fost cazul Franţei şi al Ţărilor de Jos. Unele cârmuiri – îndeosebi cele din Imperiul Habsburgic şi din Spania familiei de Bourbon – au devenit în cele din urmă dispuse să schimbe linia urmată până atunci şi să încerce un mod de abordare mai raţional (dar nu mai puţin neîndurător) după primele lor eşecuri{110}.

În Anglia, perioada cuprinsă între 1550 şi 1640 reprezintă punctul culminant al activităţii statului împotriva unor oameni fără de stăpân. În 1554, la începutul domniei lui Philip şi Mary s-a adoptat o lege prin care se arăta că „hoţi de buzunare din menţionata ceată [de egipteni] şi alte persoane de aceeaşi teapă au încercat în mod repetat să pătrundă în acest regat folosindu-se de vechile şi obişnuitele metode şi practici diavoleşti şi îndrăzneţe, ducând un trai atât de dezgustător că nu trebuie permis în nicio ţară creştină, numită sau cunoscută, fără a prim o pedeapsă binemeritată pentru aceasta”. Pedepsele cuprinse în legea lui Henric al VIII-lea din 1530 au fost înăsprite: oricine aducea ţigani în ţară trebuia să plătească o amendă de 40 de lire şi orice ţigan ajuns pe această cale şi rămânând mai mult de o lună trebuia considerat delincvent şi trebuia privat de toate avantajele azilului şi de „milostenia clerului”; cu alte cuvinte cunoaşterea scrisului şi cititului nu constituia o piedică în cadrul proceselor care, în cazul câştigării lor, duceau la pierderea vieţii, pământurilor şi bunurilor. Aceeaşi soartă îi aştepta pe ţigani în Anglia sau în Ţara Galilor dacă nu părăseau ţara în termen de 40 de zile. Aceste pedepse nu se aplicau copiilor sub 14 ani şi puteau de asemenea fi evitate de către orice ţigan dacă abandona „acea viaţă slobodă, inactivă şi nereligioasă şi intra în serviciul unui locuitor cinstit şi avut, sau dacă exercita o muncă sau o ocupaţie legală”. Toate permisele, scrisorile ş: paşapoartele utilizate anterior de „egipteni” în Anglia şi în Ţara Galilor erau declarate nule.

Primul proces menţionat ca urmare a acestei legi a implicat o ceată mare de ţigani din Dorset, în timpul domniei regine: Elisabeta, în 1559. Când capul puterii executive judecătoreşti din comitat a cerut instrucţiuni Consiliului de Coroană, i s-a comunicat că regina considera că