era „foarte indicat ca să se dea un exemplu şi un mare număr dintre ei să fie executaţi”, restul urmând să fie deportaţi. În acelaşi an, o recomandare asemănătoare a fost dată Curţii cu juraţi din Herefordshire.

Ţiganii din Dorset au fost totuşi achitaţi pe motiv că nu fuseseră „transportaţi şi aduşi în Anglia”, ci veniseră pe uscat din Scoţia, iar şeful puterii executive judecătoreşti din comitat s-a rezumat doar la a-i trimite în locurile de baştină, aşa cum prevedea legea referitoare la vagabonzi. (Aceşti ţigani nu au ajuns prea departe, căci după o lună, intrând iar în conflict cu autorităţile, au fost din nou arestaţi în Gloucestershire, întemniţaţi în castelul Gloucester şi apoi biciuiţi pe străzile oraşului.) Aşadar, deportările ca rezultat al legii din 1554 par să fi fost relativ puţine la număr.

Odată cu trecerea timpului proporţia ţiganilor de origine străină a devenit mai mică şi când, în 1562, a fost adoptată o lege „pentru pedepsirea suplimentară a vagabonzilor ce-şi zic egipteni”, aceasta s-a străduit să aducă mai multă lumină în legătură cu poziţia ţiganilor născuţi în Anglia şi Ţara Galilor, decât o făcuseră legile emise în timpul domniei lui Philip şi Mary. Legea confirma că ţiganii născuţi în Anglia şi în Ţara Galilor nu erau obligaţi să părăsească ţara, ci doar să renunţe atât la viaţa lor trândavă şi nereligioasă cât şi la ceată. În acelaşi timp, mai stipula că orice persoană în vârstă de 14 ani sau peste, dacă era găsită vreme de o lună „o dată sau de mai multe ori” în compania vagabonzilor ce îşi ziceau egipteni sau „prefăcându-se, transformându-se sau deghizându-se prin port, vorbă sau comportament precum acei egipteni”, avea să fie pedepsită cu moartea şi cu pierderea tuturor pământurilor şi bunurilor. Este foarte probabil că accentul pus pe falşii egipteni în legislaţia care a urmat s-a născut mai puţin din nevoia de a se ocupa de gadźé ce se alăturau cetelor de ţigani, cât din preocuparea de a evita tertipurile avocăţeşti, conform cărora cineva născut în Anglia sau în Ţara Galilor (chiar şi din părinţi ţigani) prin definiţie nu putea fi considerat un „egiptean”{111}. Vrednic de remarcat este faptul că o serie de „egipteni” încep să considere a fi cât se poate de oportun să-şi boteze copiii şi să posede documente care să le ateste locul naşterii: asemenea înregistrări de botezuri, puţine la număr până în acea clipă, încep din ce în ce mai des să fie întâlnite în Anglia şi în Ţara Galilor. Şi în cele zece cauze judecate în cei o sută de ani care au urmat legii din 1562, având la bază acuzaţia de asociere cu ţiganii şi de imitare a lor, mulţi dintre cei acuzaţi pot fi în mod just identificaţi ca ţigani.

Consiliul de Coroană, cel puţin în izbucnirile sale, a fost cât se poate de activ, în încercarea de a completa legea cu instrucţiuni pentru demnitarii şi judecătorii comitatelor. În 1569 li s-a poruncit tuturor să pornească într-o riguroasă căutare după ţigani şi vagabonzi. Acesta a fost anul în care starea de dezordine din ţară, ca urmare a răzvrătirii conţilor din nord împotriva reginei Elisabeta, a condus la o nemulţumire generală, generată, după cum s-a crezut, de către vagabonzi şi cerşetori. În 1577, Consiliul de Coroană va manifesta un interes considerabil în procesele intentate la Aylesbury împotriva unor persoane, după cât se pare ţigani născuţi în Anglia, atât pentru asocierea cu premeditare cu egiptenii, cât şi pentru adoptarea portului, limbajului şi comportamentului acestora. Toţi vor fi găsiţi vinovaţi şi spânzuraţi{112}. În 1579, pentru a face economie la cheltuielile de întreţinere în închisoare până la următoarea adunare a curţii, Consiliul de Coroană autorizează o serie de comisari speciali să judece pentru delincvenţă patruzeci de ţigani ce fuseseră reţinuţi în ţinutul Radnor, ca să economisească mâncarea ce le-ar fi fost dată în închisoare până la viitoarea judecată. Nu puţine sunt ocaziile în care alţi ţigani vor avea o soartă asemănătoare. Se cunoaşte totuşi un singur caz când s-a încercat punerea în aplicare a prevederilor legii din 1562, prin trimiterea unei cete de ţigani înapoi în parohiile lor, pentru a se apuca de o ocupaţie tolerabilă. Aceasta s-a întâmplat în 1596 după o razie efectuala în Yorkshire, cu ocazia căreia un număr de 196 de ţigani şi asociaţi ai lor – bărbaţi, femei şi copii – au fost strânşi pentru proces; 106 persoane „majore” au fost condamnate la moarte cu ocazia sesiunii trimestriale de la York. Doar nouă dintre ei – sub cinci procente din grup – se născuseră în afara Angliei şi au fost executaţi în ciuda lamentărilor celorlalţi. Restul au fost cruţaţi şi un oarecare William Portington a fost împuternicit să-i conducă pe aceşti 187 de ţigani rămaşi în viaţă în locurile lor de obârşie. Este foarte probabil ca rătăcitorul grup de ţigani, în drumul său spre casă, să fi apărut multora drept cea mai bizară dintre procesiunile văzute vreodată pe drumurile Angliei. I s-au acordat opt luni lui Portington pentru a duce sarcina la bun sfârşit, care se va încheia în Glamorgan.{113} (Episoadele Glamorgan şi Radnor reprezintă primele referiri clare cu privire la prezenţa ţiganilor în Tara Galilor, deşi indicii în legătură cu prezenţa lor de partea engleză a graniţei au mai existat şi în 1530.){114}

Legea emisă în 1562, în timpul domniei Elisabetei, este ultima de acest fel îndreptată în mod special împotriva ţiganilor din Anglia şi din Ţara Galilor. Legea a rămas în codul de legi, deşi ulterior s-a mai aplicat, până a fost în cele din urmă abrogată în 1783, ca fiind „o lege de o severitate excesivă”. În Anglia, ultima execuţie prin spânzurare pentru motivul de a fi ţigan nomad se pare că a avut loc prin deceniul şase al secolului al XVI-lea, când, cu ocazia sesiunii judecătoreşti de la Bury St. Edmunds, 13 persoane au fost condamnate şi executate pentru această infamie.{115} Există totuşi dovezi cu mult înainte de aceste evenimente că ţiganii au găsit suficienţi demnitari locali