Ţiganii se aflau în primejdie şi datorită legislaţiei referitoare la vagabondaj, şi odată ce au trebuit să fie consideraţi drept indigeni, în mintea oficialităţilor distincţia dintre aceştia şi marea majoritate a vagabonzilor a devenit cât se poate de ştearsă. Dintre cele 13 decrete referitoare la vagabondaj şi la săraci, emise în timpul lui Henric al VIII-lea şi al Tudorilor care au urmat, cel din 1572, intitulat „Decret de pedepsire a vagabonzilor şi de ajutorare a săracilor şi a neputincioşilor”, este cel mai cuprinzător şi, în acelaşi timp, şi cel mai aspru document emis în timpul domniei Elisabetei I. Persoanele în vârstă de 14 ani şi peste, fiind „răufăcători, vagabonzi sau cerşetori neruşinaţi”, erau condamnaţi „să fie biciuiţi cumplit şi însemnaţi prin lobul urechii drepte cu un cerc înroşit de mărimea unui ţol”, afară de cazul în care o persoană onestă se oferea să-i ia în serviciu pe timp de un an. Cei care încălcau legea a doua oară să fie socotiţi delincvenţi, doar dacă nu ar fi fost luaţi în serviciu pe o perioadă de doi ani. În cazul unei a treia contravenţii, cel în cauză nu mai avea cum să scape şi să nu fie tratat drept delincvent (cu consecinţele finale). Răufăcătorii până la 14 ani aveau să fie biciuiţi şi puşi în butuci. Deşi ţiganii nu erau menţionaţi în lunga listă a categoriilor de persoane ce puteau fi pedepsite, este cât se poate de clar că multe dintre date li se aplicau şi acestora. În ceea ce priveşte ajutorarea săracilor, metoda de bază era să se dea judecătorilor de pace dispoziţia de a-i înregistra pe toţi săracii bătrâni şi neputincioşi născuţi în acele districte şi care locuiau acolo de trei ani de zile, şi de a-i stabili în locuinţe corespunzătoare, cheltuielile fiind suportate de cetăţenii din partea locului. Această introducere a unei infrastructuri naţionale de dări impuse, inaugurând impozitul local pentru ajutorarea săracilor, a reprezentat o inovaţie majoră. Copiii între 5 şi 14 ani ai cerşetorilor puteau fi luaţi în serviciu de către orice doritor, fetele până la vârsta de 18 ani, iar băieţii până la 24 de ani, stăpânul având astfel asigurată forţă de muncă pe o durată de până la 19 ani.

Legislaţia devine din ce în ce mai puţin opresivă, iar elementul primitiv este diminuat, deşi rămâne totuşi sălbatic din punctul de vedere al standardelor moderne. Parlamentul continuă să adopte legi referitoare la vagabondaj, neadăugând însă prea multe elemente noi la cele deja în vigoare. Menţionarea ţiganilor alături de o mare varietate de alte grupuri sociale, precum haimanale şi vagabonzi – prima asociere fiind făcută de legea din 1597 –, este din când în când reluată, de exemplu de legea din 1713 ale cărei prevederi sunt extinse asupra „tuturor persoanelor ce se dau drept ţigani sau pribegesc după obiceiul şi forma falşilor egipteni sau pretind că posedă arta de a judeca caracterul după fizionomie, arta chiromanţiei sau cărora le place arta vicleşugurilor, care pretind că ştiu să ghicească norocul, cărora le plac născocirile fantastice ori se folosesc de dibăcie sau jocuri şi activităţi ilegale”. Această lege le recomanda judecătorilor să organizeze periodic razii pentru prinderea haimanalelor, vagabonzilor şi cerşetorilor neruşinaţi şi, după biciuire sau după o perioadă de muncă grea, dacă era oportun, să-i trimită la locul ultimului domiciliu, iar în absenţa acestuia, la locul de obârşie. În Anglia, ultima oară când se face referire la ţigani utilizându-se acest nume este cu ocazia Legii vagabondajului din 1822, în care se stipulează că „toate persoanele ce pretind că sunt ţigani” ori că ghicesc norocul, pribegesc prin străinătate, sau locuiesc în corturi, căruţe sau furgoane, se vor considera haimanale şi vagabonzi şi li se va aplica o pedeapsă cu închisoarea de până la şase luni. Când această lege va fi la rândul ei înlocuită de Legea vagabondajului din 1824 (în mare parte încă în vigoare şi valabilă în ceea ce priveşte amenzile şi încarcerarea cerşetorilor şi celor fără de adăpost), se va renunţa în cele din urmă la utilizarea termenului „ţigan”, deşi acest lucru nu va duce deloc la îndulcirea prevederilor care făceau din ea instrument de menţinere a ţiganilor pe drumuri; în acelaşi timp Legea drumurilor continuă să repună în vigoare dispoziţiile împotriva taberelor ţigăneşti, prevăzute în Legea Barierelor din 1822 (cf. p. 9).

Legea din 1713 este prima lege britanică în care termenul de ţigan îl înlocuieşte pe cel de egiptean. Dar legiuitorii nu sunt inovatori în domeniul lingvistic şi abrevierea se dovedeşte a fi bine înrădăcinată de la începutul veacului anterior{117}, trecând deja prin formele intermediare „Gipevan” sau „Gipson”. Prima utilizare a prescurtării în Scoţia apare în 1598, într-o plângere adresată Consiliului de Coroană, în care „anumiţi ţigani” au jucat un rol minor.

În Scoţia, numărul vagabonzilor şi al celor care se impun cu forţa în gospodăriile altora pare să fi crescut considerabil în timpul tulburărilor din vremea domniei lui Marv Stuart, iar în 1574, când Iacob VI – fiul acesteia – era încă minor şi ducele de Morton regent, prin intermediul unor legi modelate pe baza legii emise în Anglia în 1572, s-a încercat reglementarea sistemului „în vederea stăvilirii cerşetorilor, maeştri într-ale leneviei, alungării oaspeţilor nepoftiţi şi sprijinirii săracilor”. Legea cuprindea aceeaşi gamă de pedepse, de la biciuire şi însemnarea urechii drepte cu fierul înroşit şi până la execuţie, dispoziţiile în vederea ajutorării săracilor fiind şi ele similare legii emise în Anglia. Descrierea persoanelor afectate de prevederile acestei legi îi include însă şi pe ţigani, sub denumirea colectivă „acei indivizi trândavi, care îşi zic egipteni”. Mulţumită acestei caracterizări avea să se considere că ţiganii îşi meritau într-adevăr pedeapsa. Pierdută pentru totdeauna era orice fel de sugestie cum că s-ar fi recunoscut că ţiganii reprezintă o comunitate separată, supusă propriilor legi şi justiţii (p. 136), deşi multă vreme după acesta, până în secolul al XVIII-lea, conflictele sângeroase dintre clanurile ţigăneşti rivale aveau să fie