Faptul că la această dată ţiganii reprezentau o adevărată problemă în Scoţia o dovedesc cele două hotărâri emise de către Consiliul de Coroană în 1573 şi 1576, prin care acesta dădea dispoziţie tuturor funcţionarilor guvernamentali de a-i „afla pe unii trândavi hoinari şi anumiţi indivizi de diferite etnii, ce în mod fals îşi spun egipteni” şi de a-i înfăţişa la Tolbooth, în Edimburgh, pentru a fi judecaţi. Orice greşeală a funcţionarului atrăgea asupra lui judecarea pentru favorizarea hoţilor şi criminalilor. În pofida acestui fapt, ţiganii au supravieţuit, iar în 1579 (anul în care Jacob VI a luat guvernarea în propriile mâini) a fost emisă o nouă reglementare, atât de apropiată de precedenta, încât nu a reprezentat practic decât o repetare a acesteia. În 1597 s-a făcut simţită nevoia adoptării unei noi legi împotriva cerşetorilor trândavi, vagabonzilor şi egiptenilor în care servitutea temporară a foştilor delincvenţi şi a copiilor acestora a fost extinsă pe toată durata vieţii, în acelaşi timp alocându-se adunărilor bisericii un anumit rol în administraţie. Ultimul sfert al secolului al XVI-lea şi primul sfert al secolului al XVII-lea reprezintă, în mare măsură datorită influenţei personale exercitate de Iacob VI, o perioadă mai potrivnică pentru ţiganii din Scoţia, din cauza legislaţiei permanente şi severe. Punctul culminant este atins în 1609 cu o „Lege privitoare la ţigani” ce confirmă un ordin al Consiliului de Coroană dat cu şase ani înainte, prin care ţiganii erau alungaţi sub pedeapsa cu moartea şi pe baza căruia, după o păsuire de câteva săptămâni, aceştia puteau fi în mod legal condamnaţi şi executaţi pe motiv că „se numesc, sunt cunoscuţi şi au reputaţia de a fi egipteni”. În practică însă, aceste măsuri nu au fost duse la extrem, nici chiar de către Consiliul de Coroană. De fapt, nu s-a urmărit decât suprimarea acelor ţigani despre care autorităţile considerau că duc o viaţă de vagabondaj şi trândăvie. De îndată ce un ţigan devenea sedentar şi practica meserii încetăţenite, înceta să mai fie un delincvent. Un anume Moses Faw a făcut o încercare cerând permisiunea de a rămâne în ţară, sigur fiind „că Parlamentul nu avea ca scop şi nici intenţie ca menţionata lege să fie aplicată împotriva unor persoane oneste, loiale, ce respectă legea”. Susţinând că a întrerupt orice legătură cu acea „societate infamă”, acesta a oferit ca zălog o mie de lire ca dovadă a separării lui de aceasta. Consiliul de Coroană i-a acceptat cererea, iar Moses Faw şi-a demonstrat punctul de vedere. Din nefericire însă i-a fost greu să trăiască în conformitate cu declaraţiile sale. După nici 18 luni a fost acuzat că „vânează alături de ţigani”. Pentru că principalul său garant, un moşier pe numele de David Lindsay, nu s-a înfăţişat şi nici nu a plătit cele o mie de lire, Moses Faw a fost declarat proscris. După ce judecătorii din comitatul Selkirk au adus dovezi că reasocierea lui Moses cu ţiganii a condus la o serie de jafuri, acesta şi alţi trei ţigani din clanul Faw au fost spânzuraţi pentru încălcarea legii din 1609 „fiind egipteni şi continuând să rămână în interiorul acestui regat”{118}.

Au existat însă şi mulţi alţii care au reuşit să evite ca legile să intervină prea mult în viaţa lor de toate zilele. Autorităţile au avut într-adevăr temeri în ceea ce priveşte răspândirea „restabilirii” (adăpostirea sau „primirea”) ţiganilor, care s-au retras pentru o scurtă perioadă în 1609. În 1616 Consiliul de Coroană dispune ca prevederile legii din 1609 să fie din nou proclamate şi afişate în pieţe, cu sublinierea corespunzătoare a pedepselor pentru restabilirea ţiganilor, pentru a indica preocuparea consiliului faţă de „marele număr al supuşilor Majestăţii Sale, dintre care unii, susţinând deschis că sunt domni vestiţi şi cinstiţi, recunosc că pe moşiile lor au acordat şi mai acordă în mod deschis protecţie, sprijin şi întreţinere menţionaţilor vagabonzi, oaspeţilor nepoftiţi, hoţilor şi haimanalelor şi le permit acestora să zăbovească acolo zile, săptămâni şi luni, fără vreun control”. Acuzaţiile referitoare la reaşezarea ţiganilor au continuat să curgă fără încetare, în acelaşi timp în care judecătorii s-au chinuit să pună legea împotriva vagabonzilor şi egiptenilor în aplicare: Consiliul de Coroană, Parlamentul şi Biserica, toate au continuat să facă presiuni, la fel cum a făcut şi regimul lui Cromwell în timpul Protectoratului. Ţiganii s-au aflat întotdeauna în primejdie, aşa cum indică arhivele tribunalelor. Pedeapsa capitală a fost aplicată în 1624 în cazul a opt persoane – şase dintre ele fiind membri ai clanului Faa – pentru vina de a fi egipteni. După o săptămână, nevestele şi copiii celor executaţi au fost găsiţi vinovaţi de aceeaşi fărădelege şi condamnaţi la moarte prin înecare. Consiliul de Coroană îi înfăţişează problema regelui Iacob, care hotărăşte că alungarea este o pedeapsă suficient de aspră pentru aceştia. (Deşi Iacob devenise între timp atât rege al Angliei cât şi al Scoţiei, era suficient pentru ca membrii eliberaţi ai clanului Faa să treacă graniţa în Northumberland şi Cumberland pentru a se supune hotărârii.) Nişte ţigani, bănuiţi de incendiere premeditată, sunt arestaţi în 1626 de către şeriful din Haddington, dar scapă de pedeapsa capitală pentru că sunt găsiţi nevinovaţi şi pentru că, de fapt, au prevenit răspândirea focului: clemenţa lui Carol I a mers atât de departe, încât le-a comutat pedeapsa la exil perpetuu. Câţiva ani mai târziu, în 1630, când contele de Cassillis solicită instrucţiuni în legătură cu nişte ţigani arestaţi, dar care nu au fost acuzaţi de săvârşirea nici unui delict anume, Consiliul de Coroană îi transmite să aplice legea şi să „treacă la binemeritata ei execuţie” în cazul cât mai multora dintre ei. Apoi, în 1636, tot Consiliul de Coroană dă dispoziţie primarului şi consilierilor municipali din Haddington să execute o altă ceată de ţigani – bărbaţii prin spânzurare, femeile fără copii prin înecare, cele cu copii urmând să fie biciuite şi arse cu fierul în obraz.

Cu excepţia legislaţiei drumurilor din secolul al XIX-lea (cf. p. 155), ultima lege scoţiană ce reclama acţiune împotriva egiptenilor (ca şi împotriva vagabonzilor etc.) a fost cea emisă în 1661. Reglementările