ulterioare în legătură cu vagabondajul n-au mai făcut referire specială la ţigani. Totuşi, nemiloasa lege din 1609 nu va cădea câtuşi de puţin în desuetudine. Către sfârşitul secolului al XVII-lea instanţele de judecată încep să insiste atât asupra unor dovezi ale vinovăţiei în ceea ce priveşte un anumit delict, cât şi asupra obiceiului şi reputaţiei de egiptean; dar nu toate instanţele vor dovedi atâta scrupulozitate. În Scoţia, pedeapsa capitală pentru faptul de a fi ţigan a fost pentru ultima dată aplicată în 1714{119}, deşi faptul „de a se numi, de a fi cunoscut şi de a avea reputaţia de a fi egiptean{120} pare să fi rămas un cap de acuzare până în 1770, când doi ţigani aparţinând clanului Linlithgow sunt spânzuraţi pentru spargere şi jaf” şi când Jean Gordon – care i-a servit lui Walter Scott drept model pentru crearea personajului Meg Merrilies din romanul Guymannering – înfăţişează în 1732 o petiţie instanţei din circumscripţia judiciară Jedburgh, prin care arată că a fost acuzată de a fi ţigancă şi vagaboandă şi că, fund în vârstă şi infirmă, este dispusă să părăsească Scoţia pentru totdeauna. În consecinţă, a fost alungată şi ameninţată cu închisoarea şi biciuirea în cazul revenirii. Tot restul vieţii şi l-a petrecut apoi vagabondând de partea engleză a graniţei. În ciuda faptului că îşi pierduse toţi cei nouă fii (unul ucis, ceilalţi spânzuraţi) şi soţul (deportat – vezi mai jos p. 189), ea şi-a păstrat cumpătul până la moarte: la Carlisle în 1746 o mulţime înfuriată a cufundat-o cu capul în apă pentru faptul de a-şi fi manifestat făţiş sentimentele pro-iacobite; cu ultima suflare a mai găsit tăria să strige în favoarea prinţului Carol{121}.

Pe continent, evenimentele au evoluat într-o altă direcţie, în Franţa a fost nevoie de mai mult timp pentru ca represiunea să atingă punctul culminant, dar odată atins, acesta este sprijinit şi de o serie de măsuri efective. Pentru început trebuie să menţionăm faptul că, în ciuda ordonanţei lui Carol IX din 1561 (p. 112), în ultimele decenii ale secolului ai XVI-lea şi după, vom mai da încă peste cete de ţigani pribegind de colo, colo, fără a trezi prea mult interes din partea autorităţilor, în mod frecvent ei parcurg aceleaşi rute reapărând 4a intervale de timp în aceleaşi locuri, adesea însoţiţi de caravane de cai, catâri şi măgari. Aceste cete, având în frunte câte un „conte” sau câte unul sau doi „căpitani”, variau considerabil ca forţă, numărând 30, 60, 80 sau 100 de persoane, uneori chiar şi mai mult. Incidentele violente erau rare, deşi încăierări puteau izbucni ocazional atunci când localnicii dovedeau încăpăţânare şi le permiteau accesul numai cu plata unei despăgubiri; totuşi, de obicei se putea ajunge la o formă sau alta de înţelegere.

Vizitele ţiganilor au devenit atât de obişnuite, încât ori de câte ori reprezentanţii autorităţii regale sau parlamentele locale încercau să reînnoiască măsurile draconice anterior decretate, acestea rămâneau în general literă moartă. Nu s-a întâmplat nimic deosebit când în 1597 adunarea din Languedoc a dat dispoziţie funcţionarilor să interzică ţiganilor accesul în oraşe şi în sate şi să nu le elibereze paşapoartele necesare pentru deplasările interne – un ordin însoţit de recomandarea expresă a regelui Henric IV de respectare riguroasă a edictelor regale relevante. Câtva timp, asprimea unor atari măsuri este în continuare diminuată de neglijenţa administraţiei, de o larg răspândită indulgenţă, precum şi de uşurinţa cu care căpitanilor şi cetelor acestora le erau eliberate paşapoartele şi documentele de liberă trecere. Henric IV însuşi nu dovedeşte prea multă consecvenţă; în 1607 îi invită pe ţigani să danseze în faţa Curţii, începând însă cu secolul al XVIII-lea – când Ludovic XIV era urcat pe tron, dar nu luase încă puterea în propriile mâini –, acţiunile poliţiei împotriva ţiganilor devin treptat tot mai viguroase, sentinţele tot mai aspre, deşi, ca de obicei, acestea vor varia de la un ţinut la altul. De asemenea, în aceeaşi perioadă de timp ţiganii sunt strânşi pentru galerele regale din Marea Mediterană. Apoi sub conducerea personală a lui Ludovic, guvernarea absolută atinge apogeul, maşinăria administraţiei centralizate devenind mai eficace şi de asemenea mai uniformă. Regulamentul poliţiei emis în 1666 stipula cât se poate de clar că ţiganii de sex bărbătesc trebuiau arestaţi şi trimişi în lanţuri la galere, fără niciun fel de judecată. Colbert, absorbit de dezvoltarea marinei regale, devine tot mai insistent în cererile sale, astfel încât grupuri tot mai numeroase de ţigani sunt trimise la Marsilia şi la Toulon. Situaţia va atinge un moment critic odată cu decretul semnat de Ludovic XIV la Versailles în 11 iulie 1682.{122} Decretul, reluând măsurile anterioare, deplânge faptul că predecesorii regelui n-au fost în stare să-i alunge pe ţigani din Franţa, dând în acelaşi timp o lovitură nobililor şi magistraţilor „din majoritatea provinciilor regatului nostru” care nu numai că i-au tolerat pe ţigani, dar le-au mai şi acordat protecţie. După care sunt menţionate o serie de sancţiuni: bărbaţii trebuiau trimişi pe viaţă la galere; băieţii neavând vârsta pentru a putea fi trimişi la galere trebuiau închişi în azile; femeile şi fetele trebuiau rase în cap, iar dacă mai continuau viaţa nomadă, aveau să fie biciuite şi alungate din ţinut fără niciun fel de judecată. La aceste pedepse se expuneau „toţi cei cărora li se spunea bohemes sau egyptiens”, pentru niciun alt motiv decât acesta. (Nu a existat niciun fel de preocupare pentru „falşii egipteni”, cu excepţia includerii şi a „altora în suita lor” printre cei afectaţi) Moşierilor şi judecătorilor le era interzis să-i adăpostească pe ţigani: orice abatere urma să atragă îndepărtarea din slujbă şi confiscarea domeniilor. Noutatea acestei măsuri o constituie faptul că era prima de acest fel în Franţa care a fost în mare parte respectată: reţeaua de „intendants’” provinciali instalaţi de Richelieu în timpul domniei lui Ludovic XIII, ca agenţi ai puterii executive centrale, exercitând un control asupra oficialităţilor locale şi, în caz de nevoie, preluând toate funcţiile judecătoreşti, de menţinere a ordinii publice şi financiare, a făcut ca măsurile adoptate în