Decretul regal a avut într-adevăr o influenţă categorică, şi pe toată durata „Vechiului regim” nu a mai fost nevoie de un altul îndreptat în mod special împotriva ţiganilor, deşi vagabondajul şi cerşetoria au continuat să provoace adoptarea de noi legi. Până în vremea Revoluţiei există numeroase mărturii ale urmăririi ţiganilor de către poliţia rurală care recurgea uşor la folosirea muschetelor în cazul în care i se opunea rezistenţă. Dar lipsa forţei a continuat să reprezinte cea mai slabă verigă, în năprasnicul atac pe linie administrativă; menţinerea ordinii publice în oraşe era rudimentară, în timp ce la ţară lipsea cu desăvârşire. Chiar şi după efectuarea întârziată a unor reforme prin deceniul şapte al secolului al XVIII-lea, întreaga forţă poliţienească a Franţei provinciale număra 3882 de membri, din care 468 erau persoane oficiale înalte – şi aceasta într-o ţară având o populaţie de circa 25 de milioane de locuitori, cea mai numeroasă din Europa. Pentru a face faţă cazurilor neprevăzute majore, precum arestarea bandelor de criminali deosebit de mari şi periculoase, era nevoie de fuzionarea forţelor de poliţie rurale (brigades) sau de chemarea armatei în sprijin.{123} În ceea ce îi privea pe ţigani, se pare că munţii şi pădurile Alsaciei şi Lorenei, având frontierele alături, au reprezentat un ultim refugiu pentru grupurile de mărime considerabilă. Ţara Bascilor şi capătul răsăritean al Pirineilor reprezentau de asemenea ţinuturi prielnice, parţial, fără îndoială, din aceleaşi motive. În alte părţi, marile cete de ţigani s-au destrămat, pentru că atrăgeau prea mult atenţia asupra lor. Unele familii au devenit sedentare, cel puţin pentru o perioadă a anului, în vreme ce grupurile mici şi-au continuat peregrinarea pe drumuri mai puţin umblate. Întrucât vecinii Franţei aplicau o legislaţie represivă similară, nu era câtuşi de puţin încurajator pentru ţigani să plece. Unii au plecat într-adevăr, dar mulţi au preferat să rămână în ţara pe care o cunoşteau; atâta timp cât erau circumspecţi, ei puteau spera să ducă aceeaşi viaţă ca şi până atunci. Într-adevăr, Franţa mai atrăgea încă refugiaţi din alte părţi, îndeosebi din Ţările de Jos, Renania şi Elveţia. La mijlocul secolului al XVIII-lea peste un sfert din ţiganii aflaţi pe galerele franceze se născuseră în afara Franţei.

Dar aceasta nu înseamnă că ţiganii au avut parte numai de ostilitate: din când în când au existat şi gesturi de simpatie faţă de cei care depuneau eforturi serioase pentru a deveni cetăţeni mai puţin neconvenţionali, chiar dacă filosofii şi-au făcut cunoscut dispreţul lor pentru capacitatea ţiganilor de a exploata credinţa maselor în superstiţie. [Enciclopedia lui Diderot, adevărată vitrină a întregii mişcări a umanismului raţionalist, îi definea pe ţigani „vagabonzi ce pretind a ghici norocul citind în palmă. Talentul lor constă în a cânta, dansa şi a fura.”) Oarecare receptivitate a reuşit să iasă la suprafaţă în Lorena, în ajunul Revoluţiei, în colţul nord-estic al acestui recent încorporat ducat de lângă frontiera imperiului, o serie de conducători locali şi persoane particulare s-au gândit că insistenţa ţiganilor a devenit atât de mare poate din motivul că le-a fost barat drumul spre toate celelalte alternative. Aceştia au căutat o cale de evitare a raidurilor punitive costisitoare, care erau atât de puţin încununate de succes, şi ca urmare, în 1786, au început negocieri cu mai mulţi reprezentanţi ai ţiganilor, care le-au explicat că, vânaţi fiind din toate părţile, singura cale de a-şi întreţine familiile era de a obţine, oricând era posibil, subvenţii de la populaţia locală. Erau totuşi dispuşi sa se supună autorităţilor franceze şi să accepte să muncească în agricultură în Franţa şi în posesiunile de peste mari ale acesteia, cu condiţia sa nu fie închis şi să nu fie duşi în lanţuri pană la destinaţia finală. Dosarul alcătuit de aceşti locuitori din Lorena a fost trimis curţii de la Versailles, unde, după cât se pare, a fost luată în considerare ideea trimiterii ţiganilor pe continentul american în chip de colonişti. Îndeosebi în Guyana, dar la izbucnirea Revoluţiei s-a pus capăt proiectului în mod subit.{124} Schimbarea de regim care a urmat nu a adus cu sine niciun fel de alinare, dacă se poate spune aşa, din acea clipă lucrurile au luat o întorsătură proastă. Într-o atmosferă dominată de foarte multă neîncredere, autorităţile, dispunând de detaşamente mai puternic înarmate, s-au simţit obligate să-şi intensifice raidurile.

Ţările de Jos au avut şi mai mult succes decât Franţa în încercarea de înfăptuire a unei politici de reprimare, în ciuda faptului că plecau de la o putere executivă slabă la nivel central. Când în 1609, în cele din urmă Spania acceptă independenţa Provinciilor Unite, noul stat reprezintă o federaţie neînchegată de şapte mici republici cu o adunare centrală a Stărilor Generale având o competenţă limitată. Starea de agitaţie produsă de îndelungata revoltă împotriva Spaniei a oferit un oarecare răgaz ţiganilor, aceştia devenind şi mai supărători. Acestora le-a mers foarte bine în partea răsăriteană a Republicii Olandeze, cu precădere în provinciile Guelders şi Overijssel, unde pădurile şi pârloagele le-au asigurat o bună protecţie.

La început avem de-a face cu o continuare a combinaţiei clasice dintre elaborarea forţată a legilor şi defectuoasa lor punere în practică. Toate provinciile, la fel ca şi Stările Generale, au început să promulge, în mod regulat, edicte împotriva ţiganilor din ce în ce mai aspre, dar forţele de poliţie erau slab organizate, jurisdicţia limitându-se doar la propriile provincii. Unul dintre rezultate a fost că ţiganii înclinau să-şi ridice taberele în locuri îndepărtate, lângă hotarele provinciilor, pentru a se putea refugia rapid în provincia alăturată. Panourile de avertizare îi făceau să înţeleagă cât se poate de plastic care era tratamentul ce li se aplica dacă erau prinşi; în mod clar ţiganii nu se puteau aştepta la niciun fel de simpatie din partea magistraţilor. Ţiganii au fost de asemenea martorii creşterii în cruzime a pedepselor: probabil că acesta este unul din factorii creşterii numărului de delicte mai grave săvârşite de ţigani, ce reiese din documentele de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Perspectiva de a fi supuşi unor perioade