îndelungate de muncă silnică sau de a sfârşi în ştreang, în comparaţie cu anterioarele biciuiri şi arderi cu fierul înroşit, le-a dat ţiganilor şi mai multe motive de a rezista până la capăt. Şi au pierdut bătălia. Forţele de poliţie au fost în mod treptat organizate pe baze mai metodice, iar diferitele provincii şi-au depăşit iritabilitatea în privinţa suveranităţii lor în ceea ce priveşte afacerile interne, mergând până la încheierea unor tratate între ele, ce permiteau persecutarea coordonată a ţiganilor. Cu sprijin militar, din ce în ce mai des au fost organizate violente „vânători de ţigani” (heidenjachten). Două state germane de graniţă (ducatul de Cleves şi episcopia de Münster) au fost de asemenea convinse să se alăture Uniunii. Ultima vânătoare de ţigani a fost organizată în 1728 de către Gelderland în colaborare cu ducatul de Cleves, între timp devenit dependent de Prusia. A fost ultima „vânătoare”, întrucât după aceasta efectuarea altora nu s-a mai dovedit rentabila. Ţiganii care nu se refugiaseră sau care nu fuseseră încă exterminaţi s-au retras într-atât cât să dea satisfacţie autorităţilor că nu mai existau ţigani pentru a fi vânaţi. De abia după mulţi ani ţiganii aveau să se aventureze înapoi în Regatul larilor de Jos.

În disponibilitatea lor de a coopera cu Republica Olandeză, cele două state germane, Cleves şi Munster, indicau, nu pentru prima oară (cf. p. 104), o combinaţie mai eficace decât existase de obicei în interiorul Sfântului Imperiu Roman. De la mijlocul secolului al XVI-lea şi până la destrămarea lui în 1806, imperiul nu a reprezentat mai mult decât o federaţie insuficient închegată a principilor germani, în acelaşi timp laică şi ecleziastică, sub conducerea casei de Habsburg. Dar în primele decenii ale secolului al XVI-lea conceptul de „Reichskreise” (districte imperiale), un nou mecanism constituţional, a reuşit să aducă o oarecare coordonare prin crearea a zece grupări regionale care îşi propuneau să apropie teritoriile membre în problema impozitării, a legislaţiei şi ordinii, la fel ca şi în domeniul recrutării de oşteni pentru armata imperială. Acestea au condus şi la creşterea valului de reglementări. Ca urmare, decretele întâlnite acum vor ilustra o serie de competenţe: unele sunt aplicabile în întregul imperiu, altele într-un singur district, iar altele doar într-un singur stat. În ceea ce priveşte volumul de legi adoptate împotriva ţiganilor, imperiul va reuşi să depăşească restul Europei, cu excepţia statelor italiene. O simplă lista – câtuşi de puţin exhaustivă – însumează nu mai puţin de 133 de măsuri principale luate între 1551 şi 1774.{125} Dacă am fracţiona această listă pe jumătate de secol, atunci situaţia ar arăta astfel: între 1551 şi 1600, 16 masuri; între 1601 şi 1650, 11 măsuri; între 1651 şi 1700, 30 de masuri; între 1701 şi 1750, 68 de măsuri şi între 1751 şi 1774 (24 de ani), opt măsuri întreprinse împotriva ţiganilor. Nu se pune problema analizării lor detaliate, ci doar a câtorva dintre cele mai reprezentative.

 

1577. O reglementare de ordine publică (Polizeiordnung) emisă la Frankfurt dă o forţă reînnoită legislaţiei anterior adoptate de către dietă (p. 104). Ea interzice principilor electori şi guvernelor să acorde ţiganilor permisiunea de a călători şi de a se îndeletnici cu afaceri în statele lor sau de a le acorda acestora salvconducte, escorte sau paşapoarte, toate documentele, prezente sau viitoare, fiind declarate nule şi neavenite. Cum de fapt se obişnuia în atari reglementări, însemnarea cu fierul înroşit, care data în imperiu chiar de la primele măsuri legislative, este acum fără prea multe comentarii reiterată, iar ţiganii sunt alungaţi, ca trădători şi spioni ce explorează lumea creştină în beneficiul turcilor şi al altor duşmani ai creştinătăţii. Erau obligaţi să părăsească imediat toate statele germane, şi, dacă ulterior ar mai fi fost găsiţi, puteau fi atacaţi fără ca atacatorii lor să fie pedepsiţi.

 

1652. Principele elector Georg I de Saxonia, care în timpul Războiului de Treizeci de Ani fusese în fruntea organizaţiei principilor germani, emite un edict care îi scoate pe ţigani în afara legii şi se referă la „puternicele bande care se strâng călare sau pe jos… care de obicei pretind că sunt ţigani, printre care se spune totuşi că se află un mare număr de ofiţeri lăsaţi la vatră, îmbrăcaţi la fel ca şi ţiganii”. Nu numai că aceşti oameni se impun în faţa sătenilor, dar pe deasupra mai cresc şi câini de vânătoare şi au curajul să violeze domeniile de vânătoare ale electorului.

 

1686. Frederic Wilhelm, marele elector de Brandemburg şi important principe protestant din Germania, decretează că ţiganii nu trebuie să fie toleraţi şi în mod deosebit să nu li se permită practicarea unei meserii, dreptul de a avea o locuinţă sau orice fel de adăpost.

 

1710. Friedrich, fiul său, fondatorul monarhiei Hohenzollern din Prusia, crede de cuviinţă să meargă mai departe şi emite ceea ce se numeşte „un edict incisiv împotriva ţiganilor şi a altor gloate pribege de hoţi”.

 

1710. Principele Adolf Friedrich de Mecklemburg-Strelitz crede şi el că sancţiunile din principatul Ratzeburg trebuie înăsprite, şi de acum încolo, dacă acuzaţiile împotriva ţiganilor capturaţi nu puteau fi probate, femeile peste 25 de ani şi bărbaţii mai în vârstă, ce nu puteau munci, urmau să fie biciuiţi, arşi cu fierul înroşit, expulzaţi în grupuri mici pe diferite căi şi executaţi în cazul revenirii lor. Femeile mai tinere şi tineri: inapţi de muncă grea riscau închisoarea cu muncă silnică pe viaţă. Copiii sub zece ani însă trebuiau luaţi şi daţi în grija unor buni creştini, pentru a li se asigura o creştere corespunzătoare. Principatul Mecklemburg-Strelitz nu era nici pe departe unicul stat german care practica îndepărtarea forţată a copiilor.

 

1711. La Frankfurt pe Main o ordonanţă aplicabilă diferitelor state din Districtul Rinului superior stabileşte că fiecare membru al gloatei de ţigani (Zigeunergesmdel) ce rămânea mai mult de patru săptămâni „trebuia, fără niciun fel de formalitate, bătut cu vergi, ars pe spate cu fierul înroşit şi alungat pentru totdeauna din teritoriile întregului cerc”. La frontiere urmau să fie ridicate panouri de avertizare cu scene în care ţiganii erau biciuiţi şi însoţite de inscripţia: „Pedepsirea ţiganilor”