(Zigeuner Straf). Asemenea panouri, după model olandez, sunt introduse în palatinat în 1709, devin populare şi pană la sfârşitul secolului se vor întâlni la răscruci de drumuri în diferite părţi ale Germaniei.{126} Oricine nesocotea interdicţiile avea să fie spânzurat şi informatorii puteau participa la împărţirea bunurilor acuzatului.

 

1711. Principele elector Friedrich August I de Saxonia, fiind în acelaşi timp şi regele August II al Poloniei, autorizează împuşcarea ţiganilor, dacă se vor opune arestării. Acesta cade de comun acord cu ducele de Saxonia – conducătorul ducatului care se desprinsese din electorat – asupra acţiunilor ce se vor întreprinde împotriva ţiganilor dacă aceştia se vor aventura în teritoriile lor. Sancţiunile adoptate deveniseră între timp cele standard: biciuirea, însemnarea cu fierul înroşit şi pedeapsa capitală în cazul revenirii.

 

1714. În arhiepiscopatul Mainz se decretează executarea tuturor ţiganilor şi pribegilor necinstiţi, fără judecată şi doar în baza stilului lor de viaţă interzis; femeile şi copiii mai mari, dacă nu erau condamnaţi pentru furt, aveau să fie biciuiţi, arşi cu fierul roşu şi alungaţi sau închişi pe viaţă în aziluri pentru săraci. Întrucât, după cum se vorbea, ei se refugiaseră în păduri şi de acolo îi terorizau pe ţăranii care refuzau să-i adăpostească, ţiganii trebuiau urmăriţi de forţele armate şi izgoniţi din ţară, iar dacă opuneau rezistenţă, trebuiau împuşcaţi. Exista un acord cu statele învecinate referitor la dreptul de trecere, când captivii erau escortaţi spre locurile mai sigure. Această circulară trebuia citită în public în mod repetat, „afişată în locurile frecventate de ţigani, pe stâlpi… uşile bisericilor şi… tipărite şi publicate pentru marele public”.

 

1725. Friedrich Wilhelm I, al doilea rege prusac şi părintele birocraţiei prusace, nu arăta niciun fel de răbdare pentru tot ce nu contribuia la conceptul său despre stat; prin decret, ţiganii peste 18 ani, atât bărbaţi cât şi femei, puteau fi spânzuraţi fără judecată.

 

1734. Un edict emis de Ernst Ludwig, landgraf de Hessen-Darmstadt îi scoate în afara legii pe toţi ţiganii în vârstă de peste 14 ani. După cum se menţionează în decret, Hessen-Darmstadt şi ţinuturile învecinate erau împânzite de ţigani, îndeosebi în zonele de la frontieră. Vara, aceştia locuiau în păduri şi pe câmp, şi iarna, în satele mai mici unde îi intimidau pe locuitori. Aceia care nu plecau într-o lună aveau să-şi piardă viaţa şi averea: oricine era liber să-i împuşte sau să-i facă prizonieri, primind drept recompensă şase taleri imperiali (Reichsthaler) pentru fiecare ţigan prins viu şi câte trei taleri pentru unul mort, păstrând în acelaşi timp şi bunurile acestora.

 

1766. Karl Theodor, contele palatin de Rin, face cunoscut că tot felul de ţigani, tâlhari şi vagabonzi se strâng pe teritoriul ducatului său, datorită violenţei cu care aceştia sunt izgoniţi din Bavaria şi din alte state învecinate; de aceea ei trebuiau urmăriţi cu râvnă, arestaţi, torturaţi şi pedepsiţi, şi, în cazul în care erau arestaţi pentru a doua oară, ţiganii trebuiau să fie spânzuraţi fără judecată. Aceia care pretindeau că nu cunosc legea trebuiau torturaţi şi, în cazul în care niciun delict nu putea fi dovedit, trebuiau bătuţi, marcaţi pe spate cu semnul unei spânzurători şi izgoniţi, atât bărbaţii cât şi femeile.

Nu este câtuşi de puţin un accident că aproximativ trei sferturi din măsurile luate între anii 1551 şi 1774 împotriva ţiganilor au fost adoptate în cei o sută de ani care au urmat Războiului de Treizeci de Ani, în care Germania a reprezentat principalul teatru de război. Pacea westfalică (1648) sporeşte puterea principilor germani, acordând suveranitate aproape totală sutelor de state membre ale imperiului. Confruntaţi cu o devastare generală, după campaniile în care armatele ambelor părţi, în mare formate din aventurieri mercenari, au prădat fără discriminare, lăsând în urma lor oraşe, târguri, sate şi gospodării ţărăneşti pustiite şi devastate, principii s-au gândit ca prin emiterea de legi să asigure calea spre refacere sau cel puţin suprimarea unora dintre nenorocirile mai mari cu care se confrunta populaţia sărăcită şi redusă numeric. Pierderile de vieţi omeneşti din timpul Războiului de Treizeci de Ani au fost în mod invariabil estimate între o treime, jumătate ba chiar, în unele regiuni, 70% din totalul supuşilor, aşa încât populaţia Germaniei a scăzut de la 20 de milioane la 12-13 milioane de locuitori. Iar conflictele cu Franţa care au urmat au făcut ca zone întregi din Germania să rămână pe mai departe teatru de război, refacerea ţării fiind şi mai mult amânată.

Într-o oarecare măsură ţiganii au profitat de haosul produs de război. Au avut posibilitatea să se alipească armatelor prădalnice într-o calitate sau alta; se vorbeşte că mulţi dintre ei au însoţit trupele lui Wallenstein până la capăt, iar alţii s-au alăturat armatei suedeze, cealaltă parte aflata în conflict. Pe lângă faptul că a făcut milioane de victime, războiul a dezrădăcinat alte mii, poate sute de mii de oameni. Odată conflictul încheiat, ţăranii deposedaţi de bunurile lor şi soldaţii lăsaţi la vatră au început să pribegească, cerşind şi furând. Cei din urmă, după cât se pare, s-au asociat atât cu „haimanalele şi vagabonzii” (Gauner) cât şi cu ţiganii. Pentru a o putea scoate la capăt cu hoardele de vagabonzi, principii vor emite, în mod repetat, legi de tipul celor deja menţionate, permanent ostile în intenţie. În măsura în care totuşi asemenea măsuri au fost dezbătute vreodată – în adunările districtelor imperiale {Reichskreisè), de exemplu – s-au auzit uneori şi voci disidente. În districtul Rinului superior, în 1726, adunările canonicilor de la catedralele din Speyer, Worms şi Mainz s-au pronunţat deschis împotriva celor mai aspre dintre pedepsele luate în discuţie, afirmând că ţiganii şi cei asemănători acestora sunt „totuşi fiinţe umane ce nu pot vieţui undeva între cer şi pământ”. Pe de altă parte, reprezentanţii din Nassau-Weilburg exprimă părerea că „îndurarea care poate se dorea a fi extinsă asupra lor [ţiganilor] în conformitate cu preceptele creştinismului, în practică se transformă în maxima cruzime îndreptată împotriva sărmanilor supuşi” (care trebuiau să-i suporte){127}. Propunerile alternative, care aveau la bază grija de a da oamenilor educaţie şi de lucru, au căzut din cauza absenţei instituţiilor corespunzătoare. Această consecinţă