s-a evidenţiat întotdeauna. Întrucât gardienii oficiali ai păcii s-au dovedit a fi ineficienţi, a devenit foarte uzuală practica întăririi acestora cu miliţii populare sau cavaleri şi în cele din urmă prin organizarea unor brigăzi speciale (de exemplu patru cavaleri şi un cercetaş pedestru) care să-i vâneze pe ţigani sau pe cei de teapa lor: în cazul districtului Rinului Superior atari brigăzi au fost introduse începând cu 1770.{128}

Când Ferdinand I preia moştenirea austriacă, succedându-i în 1588 lui Carol V, fratele său, la tronul imperial, Sfântul Imperiu Roman devine un imperiu austriac, condus de dinastia de Habsburg. Şi aşa va rămâne până ce rămăşiţele sale vor fi îngropate de Napoleon. Pentru multă vreme, pe domeniile familiei Habsburg (inclusiv Boemia, Moravia şi Silezia) atitudinea faţă de ţigani nu a fost cu nimic deosebită faţă de alte ţari. Decretele de alungare, la fel ca şi mutilarea şi pedeapsa capitală, erau soluţiile prescrise a fi luate împotriva ţiganilor. Doar în „Ungaria regală” – fâşia occidentală ce va rămâne sub stăpânirea familiei Habsburg după invadarea restului Ungariei de către turci – nu se vor consemna forme neobişnuite de pedepsire a ţiganilor. Situaţia din aceste ţinuturi de frontieră este foarte tulbure, decretele de expulzare exercitând o incertă înrâurire: unii dintre nobili se conformează, alţii, în schimb, sunt mai preocupaţi de a-i păstra pe ţigani ca fierari, lăutari şi soldaţi. Ocazional, cârmuirea împărtăşeşte preocuparea acestora.

Contele palatin (guvernator imperial) al Ungariei, Gydrgy Thurzo emite în 1616 un salvconduct deosebit care, în mod cert, nu este anunţat de mult mai ostilele ordine pe care tot el le-a dat cu patru ani înainte. Acest document se referă în special la voievodul Francisc şi la ceata acestuia, despre care se afirmă că „efectuează servicii militare” (autorităţile fiind interesate să-i aibă la dispoziţie), dar de fapt conţine un apel general de a înţelege situaţia dificilă a ţiganilor. Este conceput în limba latină, într-un stil înflorit şi debutează, pesemne în mod deliberat, cu reluarea ultimelor cuvinte din Matei 8, 20:

 

În timp ce păsările cerului au cuiburi, vulpile şi lupii vizuini, leii şi urşii bârloguri şi toate celelalte animale sălaşe, cu adevărat nenorocita rasă de egipteni, ce noi le ziceam Czingaros, trebuie cu siguranţă compătimită, deşi nu se ştie dacă tirania crudului faraon a cauzat aceasta sau destinul. În conformitate cu vechiul lor obicei, ei sunt obişnuiţi să ducă o viaţă foarte grea, pe câmpii şi pajişti, în afara oraşelor, în corturi jerpelite. Bătrânii şi tinerii, băieţii şi copiii acestui neam, lipsiţi de protecţia zidurilor, trebuie să suporte ploaia, frigul şi căldura arzătoare. Pe acest pământ ei nu au bunuri, nici nu caută să cucerească oraşe, fortăreţe, târguri sau reşedinţe princiare, ci pribegesc mereu, fără un loc de odihnă sigur, fără a cunoaşte bogăţii sau ambiţii. Zi de zi şi ceas de ceas, sub cerul liber, ei sunt în căutare de hrană şi de îmbrăcăminte, plătind cu munca propriilor braţe, folosindu-se de nicovală, foaie, ciocane şi cleşti.{129}

 

Thurzo cere autorităţilor să permită unor asemenea ţigani să se aşeze pe moşii, să ridice corturi şi să practice meşteşugul de fierar, protejându-i pe aceştia de cei care vor să le facă vreun rău. Atâta vreme cât ţara rămânea astfel divizată, ţiganii se puteau folosi de situaţia politică în favoarea lor. Situaţia lor se va schimba către finele veacului al XVIII-lea, odată cu recucerirea de către Austria a Ungariei şi a Transilvaniei.

Pentru ţigani, primele schimbări fundamentale în teritoriile guvernate de către habsburgi au loc în timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Tatăl acesteia, împăratul Carol VI, se arătase neîndurător faţă de ţigani şi în primii ani de domnie ai Mariei Tereza, aceasta se mulţumeşte să îi urmeze exemplul, dând ordin în 1749 ca toţi ţiganii, vagabonzii şi cerşetorii străini să fie alungaţi de pe domeniile ei. (Această măsură nu i-a afectat pe ţiganii sedentari, unii bucurându-se de mari favoruri şi ocupând poziţii înalte, ca lăutari. Cinci dintre aceşti ţigani norocoşi sunt: Ferenez, Jânos şi Latzko Bákos, Lászlo Boromi şi Lázlo Tinka, care în 1751 obţin din partea contelui Ferenez Eszterhâzy de Galantha Jitteras privilegiales”, ce le conferă titlul de lăutari liberi ai Curţii, scutindu-i de impozite.){130} Între 1758 şi 1773 însă, Maria Tereza caută să aplice în Ungaria (care la acea vreme cuprindea şi Slovacia) o serie de măsuri care să conducă la sedentarizarea şi asimilarea ţiganilor. La fel ca şi în cazul tuturor inovaţiilor ei, aceasta este condusă de considerente mai mult practice decât umanitare: conflictele dintre habsburgi şi turci devastaseră Ungaria care era acum puternic subpopulată. În 1758, Maria Tereza decretează obligaţia ţiganilor de a deveni sedentari, de a plăti impozite şi de a presta gratuit servicii pentru stăpânul feudei; nu puteau deţine cai şi căruţe şi aveau nevoie de permisiune specială pentru a-şi putea părăsi satele. Dar nu i-a stat totuşi în putere să legifereze încetarea rezistenţei pe care ţăranii o arătau faţă de dorinţa ţiganilor de a-şi dura case şi, întrucât nu exista nicio stipulaţie privitor la rambursare din partea visteriei imperiale, comunităţile locale nu s-au arătat deloc grăbite să le ofere acestora materiale de construcţie. În următorul decret (1761) Maria Tereza dispune înlocuirea termenului de ţigan cu cel de úĵmagyar (maghiar nou) sau cu expresii similare (noi