coloni). Tinerii în vârstă de 16 ani şi peste, dacă erau apţi pentru serviciul militar, urmau să fie chemaţi sub drapel, iar cei între 12 şi 16 ani urmau să înveţe o meserie. Din nou, masele populare îşi manifestă împotrivirea faţă de o atare măsură: ofiţerii se opun să-i accepte pe gam ca soldaţi, iar meseriaşii nu sunt deloc mai entuziasmaţi să-i ia ca ucenici. Al treilea decret (1767) anulează voievozilor jurisdicţia specială asupra ţiganilor care, de acum încolo, cad sub incidenţa sistemului judiciar obişnuit; li se mai interzice ţiganilor să iasă în evidenţă prin îmbrăcăminte, limbaj şi ocupaţie, fiecare sat fiind obligat să efectueze un recensământ al acestora. Cel de-al patrulea decret emis de Maria Tereza (1773) încearcă să pună capăt identităţii rasiale a ţiganilor. Prin acest decret sunt interzise căsătoriile între ţigani; dacă o ţigancă se mărita cu un gadiâ, aceasta trebuia să facă dovada vredniciei în gospodărie şi a cunoaşterii preceptelor catolice. În cazul situaţiei inverse, bărbatul trebuia să facă dovada posibilităţii de a întreţine o nevastă şi copii. După împlinirea vârstei de cinci ani, copiii ţiganilor trebuiau luaţi şi crescuţi în familii care nu aparţineau etniei. Iosif II, fiul Mariei Tereza, continuă cu vigoare politica ei de integrare forţată, care, fără îndoială, se potrivea cu intenţia generală de a împinge Ungaria în giganticul mecanism al unui singur imperiu unificat. Reglementările sale din 1783, extinse asupra Transilvaniei, confirmă restricţiile anterioare, adăugând în acelaşi timp şi altele: interdicţia schimbării numelui, numărarea caselor, rapoarte lunare despre cursul vieţii, interzicerea nomadismului, acordarea permisiunii ţiganilor sedentari de a se deplasa la târguri doar în cazuri speciale, interzicerea practicării meseriei de fierar altfel decât cu aprobare din partea autorităţilor prin care se atesta că aceasta era necesară, limitarea numărului de lăutari, interzicerea cerşetoriei, imposibilitatea ţiganilor de a deveni ei înşişi coloni şi posibilitatea de a fi puşi doar în serviciul altora, obligaţia plasăm copiilor de ţigani, de la patru ani în sus, în districtele învecinate, cel puţin o dată la fiecare doi ani.{131}

Dar după cât se pare, doar câteva districte şi oraşe au aplicat aceste instrucţiuni imperiale cu toată seriozitatea. Cel mai mare impact l-au avut în Burgenland, în vestul Ungariei (acum parte din Austria). În alte locuri, probabil că s-au exercitat presiuni în favoarea stabilirii ţiganilor. Mai târziu vom vedea rezultatele acestor o sută de ani), dar cât priveşte detaliile, trebuie arătat că „noii maghiari” şi-au dovedit incorigibilitatea, refuzând să accepte dispariţia identităţii lor sau destrămarea familiei. Mulţi dintre cei care într-adevăr s-au stabilit, au părăsit locuinţele tip cutie, ca să trăiască în adăposturi construite de ei înşişi; copiii au manifestat tendinţa de a fugi înapoi la părinţi; şi dacă ţiganii nu se puteau căsători în mod legal între ei, nu i-a deranjat câtuşi de puţin să continue cu propriile ceremonii şi să perpetueze rasa fără ajutor din partea clerului şi renunţând la documentele cerute de legislaţia imperială; în orice caz, probabil că a existat un număr limitat de gadźé, de ambele sexe, dispuşi să încheie în mod legal căsătorii cu persoane atât de dispreţuite.

În Prusia, Frederic cel Mare nu putea fi întrecut de Habsburgi, prim-rivali ai dinastiei de Hohenzollern. El încearcă să pună în aplicare idei similare şi dispune înfiinţarea satelor de ţigani. Prima aşezare de acest fel este Friedrichslohra, creată în 1775 lângă Nordhausen în Saxonia. Dar această sechestrare a ţiganilor reuşeşte doar să-i pună pe aceştia în imposibilitatea de a arăta aptitudine pentru ceva anume, şi până după 1830 majoritatea adulţilor au ajuns la azilul de săraci, iar copiii au fost plasaţi în alte părţi spre îngrijire.{132}

Dacă vom căuta un singur exemplu de ţară în care atât măsurile de anihilare cât şi cele de asimilare sunt duse la extrem, furnizând astfel o varietate de modele pentru celelalte naţiuni, şi care îşi vor găsi ecoul tocmai în secolul XX, atunci acea ţară este Spania. După 1550, Cortes-urile (parlamentul) din Castilia vor începe să se plângă în mod repetat împotriva haimanalelor necredincioase ce infestau ţara. Filip II, fiul lui Carol V şi soţul văduv al Mariei Tudor de Anglia, se reîntoarce în 1559 din Ţările de Jos şi în curând reînnoieşte şi înăspreşte legislaţia anti-ţigăneasca anterioară, extinzând-o şi asupra femeilor care umblau de colo, colo îmbrăcate precum ţiganii. Parlamentul rămâne nemulţumit, chiar şi după ce, în 1588, Filip impune controale severe asupra drepturilor ţiganilor de a vinde bunuri. Doi membri ai parlamentului întocmesc un raport biciuitor, în care condamnă fiecare aspect al caracterului şi al modului de viaţă al ţiganilor. Propunerile lor cuprind: separarea bărbaţilor de femei; aprobarea ca ţigăncile să se mărite cu ţigani; îndepărtarea copiilor din familie şi plasarea lor în orfelinate până la vârsta de zece ani, după care băieţii începeau ucenicia şi fetele intrau în serviciul casnic. Proiectul este pus la dosar, dar va reveni în actualitate în secolul al XVIII-lea. Între timp, Cortes-urile oscilează între măsura alungării şi cea a sedentarizării forţate. Odată ce problema ridicată de „moriscos” (descendenţii botezaţi dar greu de asimilat ai maurilor) a fost rezolvată prin măsurile de expulzare a lor între 1609–1613, atenţia s-a concentrat din nou asupra ţiganilor, în ochii multora, mult mai periculoşi. Izbucnirile de mânie sunt aţâţate de o exasperantă serie de diatribe venind din partea unor preoţi, persoane luminate şi teologi, care reiau toate zvonurile şi acuzaţiile (trădare, furt, imoralitate, erezie, furt de copii), în acelaşi timp suplimentându-le cu mici elemente senzaţionale din partea lor. Soluţiile propuse erau cuprinse între trimiterea tuturor ţiganilor la galere (Fray Melchor de Huélamo, 1607) şi mult mai obişnuita şi aspra expulzare. Sancho de Moncada, profesor de teologie la Universitatea din Toledo, într-un apel plin de venin la acţiune decisivă, adresat lui Filip III{133}, se alătură celei de-a doua grupări, dar ar fi preferat cu siguranţă ceva irevocabil; acesta citează, ca o justificare pentru condamnarea la moarte a ţiganilor, Scriptura în care Cain spune: „voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni mă va ucide”. Printre păcatele menţionate se afla şi abilitatea lor