de a folosi o limbă secretă, etichetată drept jerigonza (jargon). Fără îndoială că avea rezerve faţă de decretul promulgat în acelaşi an, 1619, întrucât, deşi ordona, sub ameninţarea cu moartea, tuturor ţiganilor din regat să plece fără a se mai întoarce vreodată, pe de altă parte le permitea acestora să rămână, dacă deveneau sedentari şi dacă abandonau îmbrăcămintea, numele şi limba ţiganilor (gitano), „pentru că, dat fiind faptul ca ei, ca naţiune, nu sunt aşa, acest nume şi mod de viaţă poate fi pentru totdeauna confundat şi uitat”. Moncada pledase împotriva unei asemenea măsuri parţiale şi respinsese posibilitatea de a arăta grijă faţă de femei şi faţă de copii: „nu există nicio lege care să ne oblige să creştem puii de lup pentru a asigura în viitor necazul turmei”. În 1631, judecătorul Juan de Quinones îşi aduce şi el contribuţia, cu toată experienţa ce decurgea din spânzurarea a cinci ţigani. Aportul său consta în poveştile referitoare la actele de imoralitate sexuală şi canibalism ale ţiganilor. Pentru acesta, ţiganii nu sunt decât drojdia societăţii: pielea lor este întunecată pentru că trăiesc permanent sub cerul liber sau pentru ca folosesc vopsele vegetale; aceasta iluzie o întăresc îmbrăcându-se diferit faţă de ceilalţi şi având o limbă specială.

Confruntat cu toate aceste presiuni din partea Cortes-uri lor şi a sfetnicilor, Filip IV emite în 1633 o „prematica” (sanciune pragmatică), în care se menţionează că „toţi aceia care îşi zic gitanos nu sunt astfel prin origine şi natură, ci au adoptat acest mod de viaţă cu intenţii rele, de felul celor pe care le simţim acum”. Ţara putea totuşi doar cu greu să-şi permită şi alte pierderi de populaţie, astfel că scopul urmărit de acum înainte va fi integrarea. Ţiganilor le va fi acum interzis să ţină adunări, să se îmbrace diferit de restul populaţiei, să folosească propria limbă sau să locuiască în acele barrios (cartiere) în care obişnuiseră să se strângă. În schimb, trebuiau să se amestece printre ceilalţi locuitori şi să trăiască ca buni creştini. Chiar denumirea de gitano trebuia să dispară şi nu mai era permis să fie înfăţişaţi dansând sau cu ocazia altor reprezentaţii. Oricine prindea un ţigan pribeag putea să-l păstreze ca rob şi, în urma oricăror informaţii despre jafuri făcute de ţigani, trebuiau organizate acţiuni de hăituire a lor. Pentru următorul Veac şi jumătate, în urma acestei premdtica, în Spania se va da curs asimilării forţate. Pentru încălcarea acestor măsuri, pedeapsa era de obicei o condamnare de şase ani la galere pentru bărbaţi şi biciuirea şi surghiunul în cazul femeilor. Atât de mare era nevoia guvernanţilor de a menţine forţa echipajelor escadrelor de galere din Mediterana, încât, pe toată durata secolului al XVII-lea, judecătorii sunt periodic îndemnaţi să-şi aducă contribuţia prin urgentarea proceselor în curs şi prin prinderea ţiganilor pribegi; în plus, condamnaţii sunt adesea reţinuţi ilegal pe galere încă multă vreme după executarea pedepsei{134}.

În 1695, Carol II, ultimul monarh spaniol al dinastiei de Habsburg finalizează imaginea noului regim prin emiterea unui decret{135} ce stipulează o înregistrare completă de către judecători a tuturor ţiganilor cu ocupaţiile, armele şi vitele lor. Ca urmare, ţiganilor le era permis de lege să trăiască numai în localităţi cu peste 200 de locuitori, dar chiar şi în această situaţie le era interzis sa locuiască împreuna în cartiere (barrios) separate. Le era interzis să se îndeletnicească cu altceva decât cultivarea pământului şi să deţină sau să se folosească de cai sau de arme, sau să se arate prin târguri şi prin pieţe. Dacă doreau să se deplaseze undeva, aveau nevoie de permisiune în scris. Oricine i-ar fi protejat sau ajutat era pasibil de o amenda de 6 000 de ducaţi (dacă era nobil) sau de a fi trimis la galere (dacă era om de rând).

Odată cu accederea la tron a dinastiei de Bourbon{136}, în Spania începe o nouă epocă de reforme, una din trăsăturile acesteia fiind dorinţa fermă de a elimina sau reduce grupurile antisociale şi delincvente sau cel puţin de a le face mai utile pentru societate şi pentru stat. Măsurile aplicate ţiganilor încep să fie supuse unui control central mult mai strict şi să fie aplicate mai uniform în întreaga ţara – într-un grad necunoscut anterior în provincii precum Aragon, Catalonia şi Valencia. Sub Filip V, fondatorul dinastiei, „pragmática” din 1717 restipulează măsurile coercitive date de predecesori, limitând şi mai mult domiciliul legal al ţiganilor la 41 de oraşe specificate, răspândite pe toată suprafaţa Spaniei, sub ameninţarea unor pedepse cuprinse între şase şi opt ani de muncă silnică la galere pentru bărbaţi şi 100 de lovituri de bici şi surghiunul pentru femei. Dar în 1746, la numai zece zile după urcarea pe tron a fiului său, Ferdinand VI, acesta este obligat să lărgească lista oraşelor cu alte 34 (inclusiv Sevilia, Granada, Guadix, Zaragoza, Barcelona şi Valladolid). Scopul l-a reprezentat o distribuire a ţiganilor, având la bază un raport de o familie de ţigani la o sută de locuitori. În curând, de departe cea mai mare concentrare urbană avea să devină oraşul Sevilia.

Până la această dată se reuşise în mare parte sedentarizarea ţiganilor şi, ca urmare, doar o mică parte dintre ţiganii spanioli mai erau nomazi. Dar supunerea ţiganilor nu a urmat în mod firesc, reverendul Gaspar Vâsquez Tablada, episcop de Oviedo şi guvernator al Consiliului de Castilia, fiind acela care a dat un răspuns în acest sens: toţi ţiganii din Spania trebuiau strânşi printr-un raid unic şi atent orchestrat, pentru a fi expediaţi apoi la muncă silnică în locurile alese de către stăpânire, în acelaşi timp efectuându-se vânzarea bunurilor lor. Femeile se puteau îndeletnici cu torsul, băieţii tineri cu munca în ateliere, iar bărbaţii şi băieţii mai mari puteau fi trimişi să lucreze în mine şi pe şantierele navale. Documentele vremii nu ezită să vorbească despre anihilarea ţiganilor, consideraţi a fi o rasă de neîndreptat. Ferdinand VI acceptă sfatul episcopului, şi raidul are loc la sfârşitul lui iulie 1749, cu sprijin din partea armatei. După calculele