făcute la vremea respectivă, între 9000 şi 12.000 de ţigani au fost strânşi în urma raidului. Dar în ceea ce priveşte utilizarea ţiganilor, opţiunile guvernanţilor se schimbaseră cu puţin timp înainte. Galerele erau şi ele scoase din uz din 1748, datorită perfecţionărilor tehnologiei navale care le făcuseră să fie de prisos. Principala alternativă o constituia acum transformarea şantierelor navale şi a arsenalelor în veritabile penitenciare, în care deţinuţii în lanţuri puteau executa munca dificilă de construcţie şi întreţinere. În plus, cele cinci presidios (garnizoane) din nordul Africii, care duceau permanent lipsă de forţă de muncă pentru construirea şi repararea fortificaţiilor, au primit şi ele o parte dintre deţinuţi. Într-o situaţie similară, dar la scară mai redusă, se aflau şi minele de mercur de la Almaden, care de două secole deja duceau lipsă de forţă de muncă, aceasta fiind periodic direcţionată către munca silnică la galere. La Almaden, ca urmare a muncii istovitoare şi a riscului foarte ridicat al otrăvirii cu mercur, ce reprezenta o permanentă ameninţare la sănătatea şi viaţa deţinuţilor, rata mortalităţii în rândul ţiganilor a fost foarte mare. Majoritatea bărbaţilor reţinuţi cu ocazia raziei din 1749 ajung deţinuţi în arsenalele marinei: guvernanţii inaugurează un program de dezvoltare ce reclamă un număr mare de muncitori necalificaţi. Se începe cu construcţia arsenalelor El Ferrol şi Cartagena, în timp ce la La Carraca (Câdiz) s-a trecut la extinderea amenajărilor. Unii ţigani aveau să lâncezească acolo vreme de 16 ani, dacă se dovedeau a fi rezistenţi la epuizare şi la boală. Pentru alţii însă, recluziunea avea să fie de mai scurtă durată. Curând, directorii arsenalelor aveau să fie copleşiţi de numărul mare de lucrători cu randament scăzut: aproape 1200 de lucrători fuseseră expediaţi numai pentru La Carraca, unde cazărmi imense adăposteau o mulţime de deţinuţi ce dormeau pe priciuri de lemn, neînveliţi şi legaţi cu lanţuri de perete. În plus, mulţi dintre deţinuţii ţigani au fost în stare, pe bază de mărturie, să susţină că în trecut au avut un comportament ireproşabil. În 1749, Ferdinand VI este obligat să emită noi ordine, recunoscând într-adevăr posibilitatea existenţei unor ţigani de treabă, căsătoriţi legal, care îşi cresc copiii în mod corespunzător şi care muncesc cu zel. Guvernatorii consimt în silă să le permită acestor ţigani să se întoarcă la casele lor, dacă, în urma cercetărilor riguroase, cererea lor putea fi probată. Într-adevăr, guvernanţii apreciază situaţia în mod greşit, iar Ferdinand continuă să bată în retragere. În cele din urmă, Carol III, fratele vitreg şi succesorul său, unul dintre puţinii oameni capabili care au urcat vreodată pe tronul regilor catolici, decide în 1763 că toţi ţiganii deţinuţi ca urmare a raidului să fie puşi în libertate. Această schimbare de direcţie se loveşte însă de opoziţia sfetnicilor regelui şi nu va fi pusă în aplicare până în 1765. Urmează apoi dezbateri intense, la sfârşitul cărora Pedro Valiente şi Pedro Rodriguez, conte de Campomanes, primesc sarcina de a întocmi un raport care să stea la baza viitoarei legislaţii. Acest document crucial din 1772 relevă faptul că, în timp ce legile anterioare au tins spre asimilarea ţiganilor, sentimentul naţional s-a îndreptat în direcţia opusă, ţiganii fiind trataţi ca nişte paria, permiţându-li-se să desfăşoare activităţi într-un domeniu foarte limitat. Una dintre recomandările făcute era interzicerea utilizării cuvântului gitano sau chiar a eufemismului „castillan nou”, ce fusese creat în secolul al XVII-lea. Altă recomandare a fost aceea de a permite ţiganilor practicarea neîngrădită a oricărei meserii. Campomanes şi. Valiente subliniază apoi rolul educaţiei, argumentând ca, în practică, atunci când legislaţia a fost prin excelenţă punitivă, aceasta nu a avut decât un efect redus asupra ţiganilor, care până la urmă au trebuit să fie lăsaţi liberi să-şi câştige existenţa în mod paşnic{137}.

În final, propunerile lor se vor bucura de o primire nu foarte favorabilă din partea lui Carol III, în schimb altele – îndeosebi cele referitoare la educaţie{138} – vor fi privite autoritar şi reprobator. În comparaţie cu cele trei secole anterioare de legislaţie sângeroasă şi prigonitoare, Pragmatica Sancţiune, emisă în septembrie 1783 – în acelaşi timp cu reglementările lui Iosif II referitoare la Ungaria şi la Transilvania –, reprezintă o oarecare formă de progres, chiar dacă este motivată de utilitarismul iluminismului european – în acest caz, dorinţa de a găsi cele mai eficiente mijloace de transformare a unei hoarde de pierde-vară în cetăţeni evident mai utili societăţii. Ţelul ei însă, susţinut de pedepse aspre, era de a zdrobi orice abatere şi de a suprima chiar numele de ţigan (sau castilian nou). Celor pregătiţi să se supună avea să li se permită practicarea, cu anumite excepţii, a oricărei îndeletniciri, oriunde, cu excepţia Madridului şi a reşedinţelor regale. Îndeletnicirile interzise erau: tunsul animalelor, comerţul în pieţe şi târguri şi dreptul de a ţine cârciumi şi hanuri în locuri puţin populate. (Toate acestea erau îndeletniciri importante pentru ţigani. De exemplu, cea de hangiu sau cârciumar era foarte răspândită printre ei. Cu un deceniu în urma, călătorul englez Richard Twiss adusese un omagiu onestităţii acestora.{139}) Acei ţigani care deveneau sedentari, dar nu se dedicau unei ocupaţii respectabile, urmau să fie pedepsiţi în conformitate cu legile emise împotriva pribegilor; aceia care, sedentari fiind, comiteau un delict oarecare, aveau sa fie supuşi aceloraşi proceduri şi pedepse ca oricare altă persoană. În măsura în care existau şi sancţiuni speciale, acestea erau rezervate celor care reveneau la viaţa nomadă, iara a avea însă un serviciu regulat; în cazul unor atare persoane, copiii, în vârstă de până la 16 ani inclusiv, urmau să fie luaţi din familie şi internaţi în azile sau instituţii de învăţământ, iar persoanele în culpa trebuiau înregistrate într-un registru special. Daca cei trecuţi în registru ar fi comis un al doilea delict urmau să fie executaţi chiar şi numai pentru vina de a fi revenit la modul de viaţă anterior.

În practică, chiar dacă au existat şi unele variaţii de ordin local, Pragmatica Sancţiune a fost aplicată cu eficacitate atâta timp cât s-au exercitat presiuni de la centru, şi anume în ultimii cinci ani