ai domniei lui Carol III, întrucât, la abdicarea lui, situaţia incendiară din Franţa punea probleme de guvernare tot mai dificile.{140} Dar, dând un caracter mai realist măsurilor de sedentarizare cuprinse în precedentele decrete, Pragmatica Sancţiune a asigurat politicii lui Carol o influenţă de durată. Intrând în Spania la Badajoz, în 1836, George Borrow aude pentru prima oară în „caló” – o limbă stricată (un hibrid format din vocabular ţigănesc şi fonologie, morfologie şi sintaxă castiliană) – proverbul: „el Crallis ha nicobado la liri de los Calés” (regele i-a lipsit pe ţigani de legea lor). Proverbul făcea referire la Carol III şi deplângea distrugerea vechiului mod de viaţă al ţiganilor. Deportarea

Până aici am trecut în revistă legislaţia unei mari părţi din Europa, cuprinzând mai bine de jumătate din întreaga populaţie a acesteia. Studierea acestor măsuri s-a dovedit a fi cât se poate de importantă, datorită impactului acestora asupra modului de viaţă al ţiganilor, deşi ele singure nu ne oferă decât un tablou dezechilibrat, la fel ca o istorie a Angliei bazată pe Calendarul Newgate. Ţările rămase în afara Imperiului Otoman, precum Portugalia, Italia, Elveţia, sudul Ţărilor de Jos, Danemarca, Suedia şi Rusia – au urmat în mare parte aceeaşi cale: surghiunul sau sedentarizarea forţată. Portugalia totuşi trebuie menţionată în mod deosebit, fiind prima ţară care foloseşte ca metoda de expulzare deportarea în coloniile de peste mări{141}. Coloniile aveau nevoie de mână de lucru (rata mortalităţii era ridicată), iar apoi coloniştii aveau nevoie de femei. Primele deportări de ţigani către coloniile africane ale Portugaliei se fac pe timpul lui João III, ale cărui decrete din 1538{142} adoptă această soluţie pentru rezolvarea situaţiei celor născuţi în Portugalia şi care nu puteau fi alungaţi. În 1574 se consemnează prima informaţie referitoare la un ţigan portughez care, împreună cu soţia şi copiii, a fost deportat în Brazilia ca urmare a comutării sentinţei de muncă silnică la galere, pentru vina de a nu se fi supus ordinului de expulzare; în acelaşi timp el este şi primul ţigan cu nume portughez: Jahão de Torres. Apoi, începând cu 1674, deportarea femeilor în Africa devine o practică curentă, în vreme ce bărbaţii sunt trimişi la galere. Primele deportări în grup în Brazilia vor avea loc în 1686, la vremea când se spunea că expulzările din Spania ar fi produs un mare aflux de ţigani către Portugalia. „Ciganos” născuţi în Portugalia, care refuzau să devină sedentari trebuiau acum trimişi în provincia braziliană Maranhão în loc de Africa. În 1718 se ordona o nouă razie împotriva ţiganilor, pentru a putea fi distribuiţi în coloniile din India şi din Africa. Pe la 1760 populaţia ţigănească din Brazilia devenise atât de numeroasă încât Guvernatorul general se plângea energic în legătură cu obiceiurile lor generatoare de tulburări, iar regele Jose I se simte obligat să emită legi până şi împotriva ţiganilor de acolo.

Utilizarea coloniilor în chip de veritabilă groapă de gunoi pentru toţi cei indezirabili fiind o practică răspândită, exemplul portughez este, la scurt timp, urmat şi de guvernanţii altor state, deşi nu din toată inima. Începând cu mijlocul veacului al XVII-lea, spaniolii nu au ezitat să scape de ţigani şi de alţi vagabonzi trimiţându-i în armată sau la „presidios”, în nordul Africii, de la Ceuta, în apus, şi până la Oran, în răsărit, dar în ceea ce priveşte continentul american rezervele lor se dovedesc a fi insurmontabile.{143} Într-adevăr, în 1570 Filip II le interzice ţiganilor să pună piciorul în coloniile din America, iar apoi, în 1588, ca reacţie la rapoartele potrivit cărora unii ţigani au reuşit în secret să ajungă acolo şi să-i înşele pe indieni (ceea ce în cazul în care s-ar fi adeverit, n-ar fi reprezentat mai mult decât o simplă înţepătură de ac în comparaţie cu exploatarea brutală ce se practica de regulă), el dă dispoziţie funcţionarilor din colonii să-i găsească pe ţigani şi să-i trimită înapoi în Spania, unde puteau fi ţinuţi mai uşor sub observaţie. Din colonia Peru Superior (azi Bolivia) răspunsul primit era ca niciun ţigan nu fusese zărit.{144} Şi atunci când Carol III şi consiliul acestuia analizează propunerile făcute de Campomanes şi de Valiente în raportul lor din 1772, posesiunile din America păreau a fi mult prea serios ameninţate de vecinii expansionişti pentru a le împovăra cu colonişti nedemni de încredere.

Franţa, după cât se pare, nu a practicat deportarea sistematică a ţiganilor; totuşi un mare număr de ţigani ajung în coloniile franceze din America, prin comutarea pedepsei (cum de altfel s-a întâmplat între 1686-1689 cu 32 de ţigani) sau prin deportare directă în Martinica sau în Louisiana. În timpul Consulatului, planul de a deporta în Louisiana câteva sute de ţigani ce fuseseră prinşi ca urmare a unei razii efectuate în Ţara Bascilor va fi stopat doar de reînceperea războiului cu Anglia şi de vânzarea, în 1803, a Louisiane! către Statele Unite, (în locul planului, Napoleon decretează dispersarea lor în interiorul Franţei şi utilizarea lor la lucrări publice, în armată sau internarea lor în azilele pentru săraci, în cazul femeilor, copiilor şi bătrânilor.)

Deşi în Anglia deportarea vagabonzilor începe din timpul reginei Elisabeta I, adevăratul val de deportări va fi consemnat doar mai târziu. Legea vagabondajului din 1597 stipula surghiunul vagabonzilor incorigibili şi periculoşi în ţinuturile de peste mări. La începutul domniei lui Iacob I (1603) un ordin al Consiliului de Coroană se străduieşte să transforme conceptul mai larg al surghiunului într-unul mai îngust – al deportării – prin desemnarea unor destinaţii recunoscute: Terra Nova, Indiile de Est şi de Vest, Franţa, Germania, Spania şi Ţările de Jos. Nu se ştie însă cum au reacţionat statele europene de pe listă la primirea celor exilaţi; în practică, majoritatea, dacă nu chiar toţi, sunt deportaţi în coloniile din America, toată această chestiune s-a dovedit a fi dubioasă din punct de vedere legai, căci mulţi dintre cei trimişi acolo erau mai degrabă tineri şi săraci decât infractori înveteraţi.{145} Pentru mulţi dintre ei, munca forţată din colonii va