fi mai dură decât în Anglia, căci, datorită deficitului de forţă de muncă, stăpânii care-şi cumpără slugile direct de la expeditori îi vor transforma pe aceştia efectiv în sclavi. Situaţia va rămâne neschimbată până când comerţul cu sclavi din Africa va face ca forţa de muncă reprezentată de deţinuţi să devină neimportantă din punct de vedere economic.

În Scoţia, o ordonanţă guvernamentală emisă în 1655, în timpul Protectoratului lui Cromwell, îi ameninţă pe vagabonzi: trândavi cu deportarea „în Indiile de Vest şi în alte părţi”, mai ales după ce generalii forţelor de ocupaţie s-au arătat înspăimântaţi de „numărul mare de vagabonzi, de cerşetori de mâna întâia şi de haimanale trândave şi viguroase” ce rătăceau de colo, colo prin ţară. În următor» zece ani, cetăţenii simpli vor trage foloase din aplicarea acestor forme de deportare. În noiembrie 1665, George Hutcheson, negustor din Edinburg, primeşte retroactiv protecţie din partea Consiliului de Coroană pentru faptul de a fi îndrăznit să strângă ţigani cu intenţia de a-i trimite în Indiile de Vest, „din dorinţa expresă” şi pentru „a se întemeia plantaţii scoţiene şi englezeşti în Jamaica şi în Barbados, pentru un mai bun renume al ţării lor, la fel ca şi pentru a elibera ţara de povara cerşetorilor vânjoşi şi trândavi, a egiptenilor, a târfelor de rând şi a hoţilor cu faimă, cât şi a altor persoane desfrânate şi libertine, surghiunite şi arse cu fierul înroşit pentru săvârşirea unor delicte grave”. Nu se face însă nicio menţiune în legătură cu profitul obţinut de acesta şi de partenerii lui. Consiliul de Coroană va mai acorda în anii următori alte câteva subsidii similare.{146} În 1715, opt ţigani de pe graniţa dintre Anglia şi Scoţia: doi bărbaţi şi şase femei pe nume Faa, Stirling, Yourstoun, Finnick (Fenwick), Lindsay, Ross şi Robertson vor fi trimişi de magistraţii din Glasgow pe plantaţiile din Virginia „pentru faptul de a fi ţigani cu obiceiuri şi faimă proastă şi oaspeţi neinvitaţi etc.”, ca executare a sentinţei de deportare pronunţată de către instanţa circumscripţiei judiciare din Jedburgh, chiar dacă dovezile pentru celălalt cap de acuzare – incendiere premeditată – fuseseră cât se poate de neîntemeiate. Patrick Faa, condamnat de asemenea la biciuire, punere la stâlpul infamiei şi tăierea ambelor urechi era soţul lui Jean Gordon, extraordinara femeie ce avea să devină prototipul lui Meg Merrilies.{147}

Legile emise la începutul secolului al XVIII-lea către parlamentele irlandeze prevăd ca „vagabonzii desfrânaţi şi trândavi” să fie trimişi forţat pentru o perioadă de până la şapte ani să servească în marina regală sau pe plantaţiile din America, deşi irlandezii mai fuseseră trimişi în trecut pe plantaţiile englezeşti, în conformitate cu prevederile unor legi anterioare contra vagabondajului. Este totuşi puţin probabil ca ţiganii să fi făcut parte din asemenea loturi, întrucât, după cât se pare, la acea vreme ei nu sunt decât vizitatori ocazionali în Irlanda, care – în spoitorii de cazane – îşi avea propria clasă de nomazi indigeni, existentă cu multă vreme înainte ca ţiganii să ajungă în Anglia.

În cadrul Imperiului Otoman

Mulţumită arhivelor locale, decretelor centrale şi regulamentelor poliţieneşti, începând cu secolul al XV-lea devine posibilă întocmirea unei istorii, chiar şi unilaterale, a ţiganilor în interiorul lumii creştine. În acea parte a Europei aflată însă sub stăpânire otomană, istoria lor rămâne mult mai confuză. Dacă ne călăuzim totuşi după răspândirea lor, majoritatea ţiganilor din Europa (ceva mai mult de o zecime din populaţia totală a continentului) trăiesc în secolul al XVIL-lea sub stăpânirea turcilor, la o vreme când Imperiul Otoman atinge cele mai întinse hotare. Plecând de la presupuneri asemănătoare, chiar şi după ce valul puterii turceşti începe să dea înapoi şi Habsburgii redobândesc Ungaria şi Transilvania şi ocupă apoi Banatul şi o parte a Serbiei, aproape jumătate din ţiganii din Europa rămân în secolul al XIX-lea sub suzeranitate otomană. (Statisticile turceşti, atâtea câte sunt, indică o populaţie ţigănească mai puţin numeroasă, dar ele se referă la ţiganii sedentari şi nu binevoiesc să le includă şi pe femei.)

În cadrul acestui imperiu nu vom găsi niciun pandant la legislaţia sistematic represivă cu care ţiganii s-au confruntat în restul Europei. De obicei, otomanii respectau obiceiurile şi instituţiile comunităţilor supuse, pe care le guvernau cu ajutorul propriilor autorităţi ale acestora. Unele teritorii se bucurau într-o largă măsură de autoguvernare, dependenţa lor fiind exprimată prin plata unui tribut anual şi prin sprijin militar acordat expediţiilor otomane. Dintre statele vasale, Transilvania, guvernata de propria nobilime, reuşeşte cel mai bine să-şi păstreze independenţa; principatele danubiene ale Ţării Româneşti şi Moldovei au fost mai vulnerabile în acest sens, trebuind să furnizeze forţe militare auxiliare substanţiale generalilor otomani şi contribuţii mari la trezoreria turcească, dar şi lor le este permisă, până într-un anumit grad, autoguvernarea, chiar dacă principii locali sunt adesea marionete ale sultanului sau se află sub protecţia statelor învecinate. Aici, robia ţiganilor (pp. 68-69) continuă, fără a fi cu nimic uşurată. Edictele emise sub Matei Basarab în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, tind mai degrabă spre o întărire decât spre o atenuare a stării de lucruri existente, până ce, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, încep să fie introduse unele reforme, modeste şi adesea de scurtă durată (interzicând, de exemplu, îndepărtarea copiilor de părinţi). Când, într-adevăr, în secolul al XVI-lea apare comerţul ilicit cu ţigani din Ţara Românească, răpiţi şi vânduţi în altă parte, marele vizir transmite un firman (decret imperial) oficialităţilor de pe malurile Dunării, ordonând încetarea acestui comerţ.{148}

În zonele aflate sub administraţie directă, autorităţile otomane sunt în principal preocupate de punerea de biruri şi de menţinerea ordinii şi legii, guvernator. Îi intervenind relativ puţin în problemele interne, atâta timp cât birurile (în bani, produse şi în muncă) erau plătite şi stăpânirea otomană nu era deloc ameninţată. Dacă totuşi prin intermediul unui firman li s-a acordat într-adevăr atenţie ţiganilor, atunci acest lucru s-a efectuat îndeobşte în domeniul administraţiei, ordinii publice şi al strângerii de biruri În acest sens, Soliman Magnificul, printr-un decret din 1530, încearcă să reglementeze prostituţia practicată de ţigani în