oraşele Constantinopol, Adrianopol, Sofia şi Plovdiv. Selim II, fiul său, dispune în 1574{149} ca ţiganii ce lucrează în minele din Bosnia să fie exceptaţi de la o serie de biruri şi să-şi aleagă câte o căpetenie pentru fiecare grup de 50 de inşi; astfel, în mod evident, reiese faptul că ţiganii jucau un rol semnificativ în industrie. Un alt firman, emis în timpul sultanului Ahmed I, stabilea pentru anii 1604-1605, birurile şi amenzile ce urmau a fi strânse de la ţigani (kibtian: egipteni) din vestul Balcanilor (mai precis din sudul Albaniei şi din nord-vestul Greciei de azi). Atât ţiganii sedentari, care erau înregistraţi, cât şi cei nomazi, care locuiau în corturi şi nu fuseseră înregistraţi, aveau obligaţia să plătească o capitaţie în valoare de 180 de asperi pentru un musulman şi 250 de asperi pentru un creştin, cu amenzile aferente în cazul neachitării impozitului. (Un asper era la acea dată aproximativ egal cu 1/2 de penny englezesc.) Firmanul sună de parcă un număr apreciabil de ţigani mai erau creştini încă. Un atare tribut, în mod normal, se limita doar la cei care nu erau musulmani, iar ţiganii musulmani erau obligaţi să plătească birul întrucât erau consideraţi eretici care se abăteau de la preceptele credinţei în chestiuni legate de ritual şi de moravuri. Dintre cei seden tari, unii sunt descrişi ca fiind lucrători în metal, cărbuni şi paznici. Întrucât firmanul face referire la tspence (taxa pe robie), se poate deduce că printre aceşti supuşi ţigani se aflau şi robi; majoritatea însă erau liberi şi se bucurau de cea mai mare parte a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor de altă origine decât cea turcă, din Imperiul Otoman.{150}

În ultima parte a secolului al XVII-lea, totuşi fiscalitatea se înăspreşte. După Evliya Çelebi{151}, sultanul Mehmet IV pretinde biruri şi de la ţiganii decedaţi, până avea să găsească pe alţii care să-i înlocuiască pe aceştia. Apoi nivelul impozitelor creşte brusc, îndeosebi pentru musulmani: în 1684 un firman adresat judecătorilor din Salonic, Berrhoia şi Genitsa fixa capitaţia şi taxa pentru fondurile publice impuse ţiganilor la 650 asperi pentru un musulman şi 720 pentru un creştin. Diferitele biruri urmau să fie strânse de către aceeaşi persoană „întrucât rasa ţigănească trăieşte separat şi este limitată din punct de vedere numeric, dar liberă în toate privinţele”, iar funcţionarilor statului li s-a poruncit să nu intervină în problemele lor.{152} În 1695 sunt decretate niveluri similare de impozitare, de această dată exprimate în piaştri. La această dată, se estima că în imperiu trăiau 45 000 de ţigani, dintre care doar 10.000 erau musulmani, dar aceste cifre cuprindeau şi Siria, Mesopotamia şi Asia Mică. (Statisticile otomane nu au fost niciodată prea demne de încredere. Două persoane din aceeaşi epocă, Sir Paul Rycaut şi Evliya Çelebi vehiculează două cifre total diferite, 15.630 şi respectiv 11.280, în ceea ce priveşte numărul bărbaţilor ţigani de vârsta serviciului militar, ce figurau în registrul oficial al Rumeliei, posesiunile otomane din Balcani.){153} În 1696 se poate observa o nouă manifestare a avântului aparent pe care îl ia sentimentul anti-ţigănesc, atunci când sultanul Mustafa II, în toiul pregătirilor în vederea unei campanii în Ungaria, provoacă apariţia regulamentului poliţiei, tinde către disciplinarea ţiganilor încercând să-i îndepărteze de la un mod de viaţă dezordonat şi imoral; într-adevăr istoricul Mohamed Chirai le respinge pe femei (care bineînţeles că de departe nu corespundeau rigidelor noţiuni mahomedane în ceea ce priveşte decenţa feminină, straiele şi purtarea acestora) drept prostituate şi pe bărbaţi drept codoşi{154}.

În mare totuşi, ţiganii nu erau prea hărţuiţi după normele vest-europene, iar revoluţia socială şi inevitabila paralizare a administraţiei, ce decurgeau din ocupaţia otomană, le-au adus, fără îndoială, şi o serie de compensaţii, în plus fiind puţin probabil ca pe ţigani să-i fi preocupat stagnarea culturală şi politică de sub stăpânirea otomană. În ciuda încercărilor sporadice (de exemplu cele ale despoticului Murad IV contra ţiganilor din Serbia după 1630){155} de a-i dezvăţa pe ţigani de obiceiul de a fi nomazi, cei liberi s-au bucurat probabil de suficientă libertate de mişcare: ca cetăţeni ai unui singur stat, oamenii din Balcani se puteau deplasa liberi prin imperiu, fapt care, în timpul celor patru veacuri de stăpânire otomană, a condus la vaste migraţii interne. Viaţa ţiganilor nu a avut prea mult de suferit de pe urma incursiunilor militare repetate şi este posibil ca ei să-şi fi avut rolul lor în cadrul ceremoniilor pe timp de pace. Ţiganii se îndeletniceau cu confecţionatul măturilor, erau coşari, lăutari, dansatori, ursari şi, în primul rând, fierari; în plus, au fost nelipsiţi de la marile festivităţi legate de circumcizia în 1582 a nepotului lui Murad HI. Şi apoi când, cu ocazia sosirii în 1584 a unei misiuni de pace din partea conducătorilor occidentali, Paşa de la Buda organizează în tabăra sa o procesiune cu caracter festiv, în fruntea ei se vor afla trei ţigani îmbrăcaţi în straie turceşti, unul cântând la lăută, iar ceilalţi la rebec, în cântecele lor proslăvindu-i pe sultanii otomani{156}. Acei ţigani care se specializaseră în producerea armelor şi muniţiilor şi-au găsit suficienţi clienţi printre noii stăpâni; ei îi puteau însoţi pe soldaţi la război, ca armurieri şi lăutari. Nici aceştia şi nici cei cu aspiraţii mai puţin războinice nu au reuşit să obţină vreun beneficiu clar din recucerirea teritoriului de către austrieci.

Supravieţuirea speciei

Măsurile represive, aplicate totuşi într-un mod ineficient, au produs în cele din urmă schimbări enorme în viaţa ţiganilor din Europa. Pentru a putea supravieţui, ţiganii au fost nevoiţi să se adapteze şi să obţină avantajele maxime de pe urma portiţelor unui sistem care, refuzând să le acorde adăpost şi hrană, încerca în mod vădit să le facă imposibil traiul cinstit. Unii vor afla o anumită siguranţă în pustiurile inaccesibile. Alţii vor exploata deosebirile de jurisdicţie şi convulsiile din activitatea autorităţilor pentru a se stabili în regiunile de frontieră. Vom găsi, astfel, concentrări de populaţie ţigănească la hotarul dintre Franţa şi Spania, între statele germane, între Lorena