şi Imperiu, la graniţa Scoţiei cu Anglia şi în ţinuturile cele mas răsăritene ale Republicii Olandeze, în interiorul graniţelor existau adesea democraţii locale care, în mod similar, puteau fi transformate în avantaj. Multe dintre aceste concentrări se despart în grupuri mici atunci când nu trebuie să atragă atenţia asupra lor, în schimb alţii se constituie în cete mai numeroase pentru a se putea proteja, uneori asociindu-se cu gadźé, cum au mai făcut-o, şi alteori recurgând la violenţă. Unii tâlhar câştigă faimă în Germania secolului al XVIII-lea, mari părţi ale acesteia fiind invadate de cete de diferite origini, în unele elementul ţigănesc este puternic reprezentat. Numărând între 50 şi 100 de membri, cetele înarmate şi sfidătoare fură pentru a se întreţine şi hărţuiesc forţele armatei şi ale poliţiei trimise împotriva lor. Una dintre cele mai vestite bande în ţinutul Hessen-Darmstadt este condusă de Johannes la Fortun, cunoscut îndeobşte ca Hemperla. Când, în cele din urmă, acesta este prins în 1726 şi închis la Giessen împreună cu alţi ţigani, mărturisirile sunt smulse după schingiuire îndelungată pe scaunul de tortură, cu menghina şi gheata spaniolă, după care este dată sentinţa. Hemperla şi alţi trei sunt apoi traşi pe roată ş decapitaţi, nouă ţigani spânzuraţi, iar alţi treisprezece (majoritatea femei) decapitaţi. Un artist al vremii, reuşeşte să surprindă scena execuţiei în masă şi numărul mare de spectator atraşi de aceasta{157}.

Poate cel mai vestit dintre briganzii ţigani din Germania este Jacob Reinhardt, cunoscut ca Hannikel, unul dintre nepoţii celor executaţi la Giessen.{158} Hannikel este spânzurat în 1787 împreună cu alţi trei ţigani. În jurul persoanei acestuia sau a crimelor în care a fost implicat nu există nimic romantic şi este cât se poate de greu de crezut, cum sugerează unii, ca evoluţia acestuia l-a influenţat pe Schiller la scrierea primei sale drame Hoţii (Die Räuber, 1781), bazată pe respingerea de tip rousseau-ist a unei societăţi corupte şi corupătoare. Hannike rătăceşte mult prin lume şi desfăşoară operaţii în Vosgi, Lorena, Pădurea Neagră, Suabia şi Elveţia, dar activităţile lui se concentrează îndeosebi asupra regiunii din Germania de la hotarul nord-estic al Lorenei. Este un ţinut muntos şi bine împădurit; dar se pare că alt motiv major i-a dat acestui loc atâta atracţie, şi anume faptul că Ludovic IX, landgraful de Hessen-Darmstadt, alesese Pirmasens ca reşedinţă pe vremea când era moştenitor al landgraviatului (comitatului) şi apoi a adoptat un punct de vedere faţă de ţigani diferit de cel al predecesorului său Emst Ludwig (cf. p. 150). Acesta, dezvoltând o pasiune pentru problemele militare, îşi alcătuieşte o mică oaste în rândurile căreia recrutează mulţi ţigani, permiţând persoanelor întreţinute de aceştia să rămână pe lângă ei. Unul dintre toboşari era chiar părintele lui Hannikel. Landgraful nu acordă atenţie prescripţiilor din ordonanţele imperiale şi ale districtelor imperiale şi, în decursul a aproape jumătate de secol, creşte numărul populaţiei ţigăneşti din jurul oraşului Pirmasens. Aceştia încep să părăsească zona în 1790, când Ludovic X, noul landgraf, se arată dispus să aplice prevederile ordonanţelor şi să folosească chiar oastea de la Pirmasens pentru punerea lor în aplicare. Oaza lipsită de persecuţie se dovedeşte însă a fi doar un miraj, şi mulţi ţigani vor pleca de acolo.

Herder, teoreticianul perioadei Sturm und Drang din literatura germană şi mentorul tânărului Goethe, avea ceva cunoştinţe despre Pirmasens şi în ale sale Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (Idei asupra filosofiei istoriei omenirii – 1784-1791) îşi exprimă punctul său de vedere, şi anume că această „abjectă castă indiană14 era utilă doar pentru instrucţie militară, „care ea singură doar îi poate disciplina pe toţi cu mare rapiditate”. Friedrich Wilhelm II al Prusiei, fiind de aceeaşi părere, dă ordin ca toţi ţiganii să fie făcuţi soldaţi. De fapt, în multe părţi ale Europei armata devenise de mult timp o altă posibila cale de scăpare pentru ţigani în speranţa lor de a câştiga toleranţă, de a deschide porţile închisorilor sau poate de a obţine un tratament preferenţial. Mulţi dintre ei au fost acceptaţi sau au făcut presiuni pentru a deveni soldaţi, fie muzicanţi, fie combatanţi. Uneori, cum este cazul războaielor religioase din Franţa de la sfârşitul secolului al XVI-lea sau al Războiului de Treizeci de Ani, cete întregi se alătură trupelor implicate în campanie, pe cont propriu sau ca forţe regulate. Editorul lui Mercurefrançois, observând o serie de soldat în timpul războaielor religioase, face comentarii favorabile la calitaţile lor militare, în ciuda stilului lor de viaţă neortodox („Trăind precum arabii, cărându-şi vitele după ei”){159}. În timp de pace aceştia se bucură de mai puţină popularitate întrucât (contrar speranţelor lui Herder) nu s-au dedicat cu elan disciplinei militare. În diferite momente însa, soldaţii ţigani slujesc practic sub toate stindardele Europei, adesea urmaţi îndeaproape de soţii şi de copii; în Suedia, într-adevăr, pentru o perioadă îndelungată de timp, rareori putea fi găsit un ţigan care să nu fi fost în serviciu ca soldat.

Evitarea controalelor documentelor civile era o tehnică de supravieţuire mult mai întortocheată, asimilată de timpuriu. Ţiganii s-au dovedit dintotdeauna a fi maeştri în producerea rapidă şi fără eforturi a salvconductelor. Unii dintre ei devin experţi în procurarea paşapoartelor false pentru ca legile contra vagabondajului, ce permiteau mobilitatea numai pe bază de autorizaţie, să poată fi contracarate. Conform legislaţiei din Anglia, unei game foarte largi de călători li se pretindeau paşapoarte. Atunci când erau acordate asemenea documente, în ele se solicita ca posesorului să 1 se permită libera trecere, să i se acorde adăpost şi ajutor pe durata călătoriei; în mod normal, se dădea un termen fix pentru efectuarea călătoriei, iar documentele trebuiau să primească girul magistraţilor de pe itinerariu. Paşapoartele false erau totuşi ieftine, uşor de obţinut şi, devenind cât se poate de obişnuite, întreg sistemul se dovedeşte până la urmă a fi absurd.{160} Falsificatorul ticălos putea fi orice: preot, funcţionar, copist, profesor sau student. Cei opt ţigani spânzuraţi la Aylesbury în 1577 se deplasaseră prin ţară pe baza unor documente falsificate de un învăţător din Cheshire.