Aria călătoriilor efectuate de ţigani devine totuşi tot mai restrânsă şi mulţi dintre ei încep să se limiteze la o anumită regiune. În Franţa, de exemplu, între 1607 şi 1637, căpitanul David de la Grave este menţionat în douăsprezece locuri diferite din partea inferioară a regiunii Provence, dar nu şi în alte zone. Acesta este una şi aceeaşi persoană cu Pierre de la Grave. (La acea vreme, în Franţa, numele patronimice erau predominant franţuzeşti, de preferinţă cu tentă nobiliară.) Pe de altă parte, căpitanul Jean de la Grave obişnuia să se aventureze atât către nord, în ţinutul Dauphine, cât şi în Provence, şi cu siguranţă că în diferite alte părţi din Franţa vom da peste persoane diferite purtând acelaşi nume de familie, ba foarte probabil chiar membri ai aceleiaşi familii{162}. Nu avem, în schimb, cum şti câţi dintre aceştia au devenit pe deplin sedentari şi câţi dintre cei deveniţi sedentari au intrat apoi în rândul prostimii. În unele ţări, totuşi, era cât se poate de limpede că ţiganii deveneau în număr mare sedentari. Pe de altă parte, creşte şi numărul ţiganilor, în ciuda faptului că doar pentru Ungaria şi Spania există cifre sistematice. Recensămintele făcute între 1780 şi 1783 în timpul împăratului Iosif II stau mărturie pentru mărimea populaţiei ţigăneşti din Ungaria (inclusiv Croaţia şi Slavonia, dar cu excepţia Transilvaniei): numărul acesteia varia între 30.241 şi 43.609 persoane, în ciuda faptului că femeile măritate nu fuseseră incluse. Meşteşugul fierarului şi alte câteva îndeletniciri manuale au fost principalele mijloace de subzistenţă consemnate, în urma lor situându-se cântatul.{163} În 1785 sunt identificaţi circa 12.000 de ţigani în Spania, peste două treimi aflându-se în Andaluzia, cea mai săracă regiune, cu Sevilia numărând 600, Jerez 386, Cadiz 332, Malaga 321 şi Granada 255 de ţigani.{164} Şi aceasta la o vreme când întreaga populaţie a Spaniei număra circa 10 milioane de locuitori, un sfert din populaţia actuală. Din recensămintele efectuate în timpul lui Carol II, cu mult timp înainte de Pragmatica Sancţiune din 1783, reiese faptul că mare parte din munca de sedentarizare se efectuase prin decretele anterioare, astfel încât peste 88% dintre toţi ţiganii din Spania, cu excepţia Cataloniei, deveniseră sedentari pentru cea mai mare parte a timpului. În Catalonia evoluţia a decurs mult mai lent, întrucât regiunea, autonomă până în 1716, se mulţumise doar cu aplicarea metodei expulzării.

Sedentarizarea nu reprezintă însă în mod obligatoriu asimilare, aşa cum o dovedeşte Spania. Dar pe tot cuprinsul Europei, chiar şi acei ţigani care rămâneau nomazi dobândeau trăsături naţionale sub influenţele de ordin social exercitate de ţările în care aceştia îşi desfăşurau activitatea. În Scoţia, de exemplu, acest proces începe destul de devreme şi pana la sfârşitul veacului al XVIII-lea mulţi ţigani vor deveni sedentari, în sensul că îşi vor stabili întru câtva un sediu într-una dintre localităţi, în care vor întreţine adesea relaţii bune cu localnicii şi unde copiii lor vor merge la şcoală. Spre deosebire de alte ţări, în curând se constata că ţiganii de aici s-au amestecat într-o proporţie mai ridicată cu populaţia locală, ceea ce a condus şi la fărâmiţarea mai mare a cetelor. Este posibil ca legea din 1609 să-i fi făcut pe mulţi dintre ţigani să-şi însuşească prenume şi nume de familie uzuale la acea vreme în Scoţia. De preferinţă aceştia au adoptat numele unor familii influente, deşi numele Faa şi Bailie, de altfel două nume importante de ţigani din Scoţia, sunt cu mult mai vechi de această dată. Pe de alta parte, unii ţigani devin persoane de vază în cadrul propriei comunităţi. În jurul lui Billy Marshall, de exemplu, o vestită căpetenie a ţiganilor din Galloway, se va ţese o adevărată legendă.{165} Dacă acesta s-ar fi născut în 1671, după cum se susţine, atunci el ar fi trebuit să trăiască 120 de ani, întrucât anul morţii, 1792, este cunoscut cu exactitate. A lăsat în urma sa un număr imens de descendenţi, ca urmare a faptului că a fost căsătorit de 17 ori. În cursul îndelungatei sale vieţi acesta a participat ca soldat de rând în armata regelui William la bătălia de la Boyne şi apoi într-o serie de campanii pe continent, deşi se arăta gata să dezerteze, dacă aceasta i-ar fi convenit. În 1723 el apare ca lider al dizidenţilor radicali extremişti (Levellers) din Galloway, plănuind operaţiuni în timpul larg răspânditei revolte populare împotriva proprietarilor de terenuri, care îi deposedau pe arendaşi şi închideau păşunile (inclusiv cele în mod tradiţional deschise propriilor slujbaşi). Până la sfârşitul aceluiaşi an, în ţinutul Galloway nu aveau să mai rămână în picioare decât un număr mic de îngrădituri.

Tonul neschimbat dar ostil al textelor de lege ne ascunde mult prea uşor în ce măsură ţiganii au reuşit în mod practic să nu fie în dezacord cu interesul local. În Spania, razia efectuată în 1749 la scară naţională a generat o serie de depoziţii în acest sens, venind din partea unor sate natale ale ţiganilor. Mult mai neobişnuite au fost relaţiile stabilite cu populaţia din Villarejo de Fuentes, un oraş mic, situat la 60 de mile sud-est de Madrid, când, cu ocazia unei nunţi ţinute în noiembrie 1781, ţiganii i-au câştigat de partea lor pe preotul local şi oficialităţile oraşului, aceştia participând fără reţinere la zgomotoasele festivităţi. După efectuarea unei procesiuni calare la biserică, ţigăncile gătite cu toate podoabele, înainte de a se strânge înăuntru, au jucat în faţa preotului, în sunetele unei chitare, aruncând cu bomboane în jurul lor. Conform acidului raport întocmit de un observator, ce denunţă întreaga afacere{166}, mireasa a fost condusă la altar de către una din oficialităţile oraşului, un frate al preotului, şi în timpul cununiei participanţii nu au dat dovadă de prea multă evlavie. La întoarcerea de la biserică, mulţimea a început să ovaţioneze zgomotos. Ancheta oficială care a urmat denunţului confirmă principalele detalii, după care preotul primeşte o aspră mustrare din partea episcopului.

Atitudinea oficială a autorităţilor ecleziastice, fie ele ortodoxe, catolice ori protestante, nu a încurajat, bineînţeles,