o lipsă de fermitate faţă de ţigani, consideraţi necredincioşi de aproape toată lumea. Până în secolul al XIX-lea nu va exista însă prea multa preocupare pentru sufletele ţiganilor. În Italia, sinodurile diocezane şi cele provinciale manifestă în mod repetat suspiciune şi ostilitate, egalând tonul legilor adoptate de către statele italiene (inclusiv statele papale), şi cu mici excepţii au fost prea puţin dispuse sa netezească accesul ţiganilor la sfintele taine. Aceeaşi stare de lucruri se întâlneşte şi în alte părţi, cu excepţia măsurilor generale de desfiinţare a modului de viaţă al ţiganilor. Convertirea forţată şi educaţia religioasă obligatorie ocupă un loc principal în grandioasele planuri ale monarhilor precum Iosif II. O serie de state germane încearcă să-i despartă pe părinţi de copii pentru a-i boteza şi creşte pe aceştia din urmă în familii de creştini cu o morală sănătoasă. Activitatea misionară, în schimb, şi încercările dezinteresate de a-i aduce pe ţigani în sânul bisericii au fost sporadice şi puţine la număr. Uneori aceste lucruri s-au petrecut aievea: de pildă în zona locuită de bascii din Franţa, ţiganilor, cascarots, cum erau numiţi aceştia, le era interzis accesul în biserică, ba mai mult, i-au izolat într-un şopron de unde puteau să urmărească slujba. Aceasta nu însemna însă o tolerare a abaterilor. În Portugalia, în 1635, episcopii i-au excomunicat pe ţiganii care nu s-au spovedit în postul Paştilor, în timp ce în Spania teologii au fost deosebit de fermi asupra nevoii de severitate. Totuşi, în mod ciudat, Inchiziţia i-a tratat pe ţigani cu relativă blândeţe, întrucât în rarele dăţi în care aceştia au apărut în faţa Sfântului Oficiu, era mai puţin vorba de erezie sau vrăjitorie, cât de cazuri banale de înşelăciune şi de exploatare a credulităţii oamenilor amăgiţi de comori îngropate, de secrete dezvăluite prin ghicit, de leacuri şi descântece miraculoase sau de făcutul farmecelor. Biciuirea, după cât se pare, a fost cea mai aspră pedeapsă aplicată acestora{167}. De asemenea demn de menţionat este şi faptul ca acei ţigani care într-adevăr au atras atenţia inchizitorilor nu erau deloc neinstruiţi în chestiuni de religie, fiind de obicei botezaţi, miruiţi şi cununaţi în biserică. Când, în 1788, în Lorena, s-a încercat, în mod similar, cercetarea practicilor religioase ale ţiganilor, s-a descoperit că aceştia nu aveau o religie proprie şi că botezul, cununia şi „extrema unctio”{168} se făceau după sacramentele Bisericii catolice. Dacă totuşi nu găseau un preot care să oficieze cununia, aceasta era efectuată în faţa propriilor căpetenii.{169}

De regulă, bisericile protestante nu s-au arătat cu nimic mai favorabile faţă de ţigani şi n-au considerat că măsurile de ţinere la distanţă şi condamnare a acestora sunt contradictorii şi nereligioase. În prefaţa unei ediţii din 1528 a Liber vagatorum, Martin Luther lansase un avertisment împotriva ticăloşiilor (bueberey) unor astfel de vagabonzi şi îşi dăduse consimţământul pentru reprimarea lor. Voetius, teologul calvinist olandez, pledează chiar împotriva botezării copiilor de ţigani”{170} (problemă larg dezbătută în acea vreme în sinodurile provinciale din Ţările de Jos), întrucât, după părerea lui, părinţii acestora sunt incapabili să le asigure o educaţie creştinească. În Suedia, aceasta problemă îşi găsise deja rezolvarea, când cu un secol înainte, arhiepiscopul de Stockholm interzisese oficierea botezului şi a slujbei de înmormântare pentru ţigani (pp. 139-140). Au existat însă şi pastori în Suedia care nu i-au dat ascultare, şi în 1573 arhiepiscopul îi spune unuia dintre aceştia că nu face decât sa strice orzul pe gâşte. După circa douăzeci de ani, sinodul diocezan de la Linköping confirmă interzicerea contactului de orice fel cu tattare şi îl mustră pe un preot care de sărbătoarea Paştilor acceptase ca un ţigan să se spovedească.{171} Abia în 1686, preoţii din Suedia primesc ordin să-i boteze pe copiii de ţigani, la solicitarea părinţilor.

În plan secular, evoluţia spre cunoştinţe exacte despre ţigani se făcea încă într-un ritm destul de lent. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea se pot totuşi consemna câţiva paşi modeşti în plan lingvistic. Primul îl întreprinde Johan van Ewsum, magistrat olandez, care dovedind suficient interes, reuşeşte în deceniul şapte al secolului al XVI-lea să alcătuiască o culegere de cuvinte şi expresii în limba romani.{172} Aceasta rămâne totuşi nepublicată până în 1900, dată până la care, în rarele împrumuturi din limba germană, au putut fi detectate urme ale despărţirii limbii romani în dialecte, la fel ca şi prezenţa principalelor particularităţi fonetice ce caracterizează dialectele limbi: romani din Germania, folosită de către populaţia sinti. De o importanţă imediată mult mai mare este publicarea în 1597, de către un alt olandez, Bonaventura Vulcanius, a unei liste de 71 de cuvinte romani cu echivalentul lor în limba latină, listă alcătuită cu ajutorul lui Joseph Scaliger, profesor coleg la Leiden şi cel mai erudit cărturar al timpului.{173} Întocmită probabil în sudul Franţei, această listă este de fapt a doua tipărită vreodată. Plecând de la preponderenţa expresiilor referitoare la băutură, Scaliger pare să-şi fi desfăşurat cercetările într-o tavernă oarecare, la fel ca în cazul lui Andrew Borde, predecesorul său englez. Cu sau fără intenţie, datorită unui astfel de „mediu ambiant” au apărut şi unele încurcături, de exemplu în cazul în care a încercat să culeagă şi termenul ţigănesc folosit pentru „tu bei”. Adresându-se în franceză, probabil, el întreabă de echivalentul în limba ţigănească al expresiei „tu bois”. Datorită confuziei cu „du bois”, termenul transcris de Scaliger este „kaschf, echivalentul în romani pentru cuvântul „lemn”. În această listă de cuvinte se pot distinge influenţe venite din partea altor limbii la nivel de vocabular, din partea germanei şi slavonei, şi la nivel de fonologie, din partea limbii spaniole. Pasajele publicate de Vulcanius se situează însă înaintea timpului lor, prin faptul că fac distincţie între ţiganii care au propria lor limbă şi errones (folosit în sens modern pentru „nomazi”), despre care se afirmă că sunt de origine locală şi vorbesc un jargon artificial. Limba romani a fost luată însă drept nubiană (coptă), întrucât, luându-se după Cornelius Agrippa