(1527), Vulcanius identifică Micul Egipt cu Nubia, o presupunere care, datorită bisericilor copte şi etiopiene, putea fi plauzibilă, dar care până la urmă s-a dovedit a fi o eroare ce i-a abătut din drum pe unii dintre succesorii săi. Au mai apărut câteva liste în următorii 150 de ani, fără însă a exercita o influenţă prea mare.

În mod asemănător, când primele tratate despre ţigani încep să fie publicate, ele vor scârţâi sub presiunea masei inerte a tot ce se scrisese înaintea lor, ducând la o consolidare a prejudecăţilor generaţiilor anterioare. Demne de menţionat sunt trei dintre aceste disertaţii Au fost scrise succesiv, se pare independent una de cealaltă, de către cărturari protestanţi, la scurt timp după Războiul de Treizeci de Ani, într-o vreme când pacea şi ordinea deveniseră criterii de primă importanţă. Fiecare disertaţie pare mai degrabă a fi lucrarea unui scoliast din Evul Mediu, şi, după natura lor, aparţin unei epoci în care scriitorii, făcând permanent referire la antici, părăseau drumul pe care se înscriseseră, pentru a-şi nega propria originalitate. Toate furnizează o justificare intelectuală a represiunii, singurele diferenţe constând în gradul diferit de subliniere a faptelor.

Prima dintre ele este disertaţia lui Jakob Thomasius, susţinuta la Leipzig în 1652{174}, unde acesta era profesor de filosofie morală. Până la acea dată, orice fel de recunoaştere a ţiganilor ca grup etnic de imigranţi fusese dată înapoi cu peste 70 de ani. Fara a contesta punctul de vedere al lui Vulcanius asupra limbii aflate încă în uz, Thomasius acceptă că au existat cândva pelerini de origine egipteană, care au venit dinspre răsărit. Oricât de contradictoriu ar fi aceasta, el susţine, cum de altfel înaintea lui au mai făcut-o mulţi cronicari din Elveţia şi din alte părţi, că marea lor majoritate s-au întors în locurile de baştină şi că cei puţini care au rămas nu au făcut decât să îngroaşe rândurile scursurilor societăţii, pretinzând a fi ţigani pentru a putea beneficia de pe urma statutului de pelerin. După Thomasius, aceşti indivizi sunt capabili de orice fărădelege şi singura soluţie este expedierea lor la capătul lumii. Poziţia lui Voetius, teologul olandez care nu era de acord cu botezarea copiilor de ţigani, este în general asemănătoare: unicul aspect al stereotipului convenţional contestat de acesta este mult repetata afirmaţie conform căreia ţiganii nu sunt decât spioni în serviciul turcilor. A treia persoană din acest trio este juristul german Ahasuerus Fritsch{175}, care consideră că toate aceste teorii despre originea exotică a ţiganilor sunt foarte anevoioase şi că în zilele sale, ţiganii nu sunt decât o şleahta de tâlhari, o amestecătură de indivizi trândavi şi conspiratori sosiţi din diferite ţări. Acesta îşi însuşeşte remarca lui Aventinus despre faptul că i-a auzit folosind limba vendă (p. 100), dar o identifică cu Rotwelsch (jargonul hoţilor din Germania), la fel cum făcuse şi Münster cu un secol înainte (pp. 76-77). Fidel mediului său juridic şi politic, Fritsch este cât se poate de prolix în legătură cu motivul pentru care ţiganii nu trebuie să fie deloc toleraţi şi în legătură cu legile prin care să se obţină suprimarea lor.

Aceştia trei au fost oameni de vază care au exercitat o oarecare influenţă, lucrărilor lor acordându-li-se atenţia cuvenită. Secolul al XVIII-lea este martor la reformulări mai hotărâte ale vechilor teme, îndeosebi când enciclopediile încep să se înmulţească, prototipul reprezentându-l Cyclopedia lui Ephraim Chambers (1728). Unul din ţelurile principale ale enciclopediilor este de a pune la dispoziţie cunoştinţe aduse la zi în legătură cu diferite subiecte; aceste informaţii purtând de obicei amprenta autorităţii. De aceea ele pot fi considerate un ghid în dezvoltarea erudiţiei şi a ceea ce se socoteşte a fi concepţia obiectivă a epocii. Referitor la ţigani şi în ceea ce priveşte sursa informaţiilor, autorii disertaţiilor dau dovadă de aceeaşi superficialitate şi lipsă de spirit critic ca şi predecesorii lor. Chambers îşi începe articolul referitor la „egipteni” preluând frazeologia unui lexicon de John Minsheu, apărut în 1617:

 

În legile noastre, haimanale prefăcute care, englezi şi galezi fiind, se ascund în spatele unor obiceiuri grosolane, îşi mânjesc feţele şi trupurile, folosesc între ei un jargon necunoscut, pribegesc de colo, colo; şi sub pretextul de a ghici norocul, vindeca boli şi altele, aceştia îi induc în eroare pe oamenii simpli, le iau banii acestora prin înşelăciune şi fură tot ce nu este prea încins sau prea greu de luat.

 

Tipic pentru punctul de vedere continental este articolul apărut în 1749 în monumentalul Universal-Lexicon aller Wissenschaften undkunste (Dicţionarul universal al tuturor ştiinţelor şi artelor) publicat de către librarul Johann Zedler din Leipzig. Trei sferturi din cele 25 de coloane precizează cu savoare diferite prevederi cu caracter penal după afirmaţia introductivă: „este sigur că ţiganii au fost dintotdeauna oameni răi şi necredincioşi şi hărţuirea lor este pe deplin justificată”.{176} Am menţionat deja începutul definiţiei lui Diderot din a sa Encyclopédie (1751) (pp. 163). După care continuă, cum de altfel mulţi alţii au făcut-o înaintea lui, să sugereze că de fapt adevăraţii ţigani plecaseră de acolo cu multă vreme înainte. Acum puteau fi întâlniţi mai puţini decât cu 30 de ani înainte, poate datorită târcoalelor date de poliţie sau pentru că oamenii deveniseră acum mai săraci şi mai puţin creduli. Oricare era motivul „ocupaţia de ţigan” devenise „mai puţin profitabilă”. Aceia care se dedicaseră progresului gândirii seculare şi lipsei de prejudecăţi a Iluminismului nu se îndoiau deloc că acesta era un motiv de bucurie.

7. FORŢELE SCHIMBĂRII

Evoluţia bruscă a evenimentelor din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea pune bazele unei remodelări a felului în care cei din afara etniei îi privesc pe ţigani, deşi chiar şi în acele ţări în care a fost adoptată o atitudine de laissez-faire nu se va produce o atenuare prea mare a dorinţei de a-i face pe aceştia să se supună reglementărilor. Apoi, la scară mult mai largă, vor