intra în acţiune variate forţe sociale, economice şi politice, generând noi migraţii, atât în ţările europene cât ş: la nivel mondial, astfel încât, la începutul secolului XX, mulţi ţigani vor ocupa o poziţie diferită la periferia societăţii. Percepţii noi

Un cărturar maghiar este creditat cu prima încercare de analiză extinsă a modului de viaţă al ţiganilor (chiar dacă doar a acelei laturi percepute de către societatea dominantă). Aceasta va fi prezentată între 1775-1776 prin intermediul unei serii de peste 40 de articole anonime, apărute în Wiener Anzeigen, un jurnal maghiar de limbă germană{177}. Wim Willems, un cercetător olandez, l-a identificat abia de curând pe autorul acestei analize, ca fiind Samuel Augustini ab Hortis, pastor luteran care a trăit în comitatul Szepes din Ungaria (în prezent în Slovacia){178}. Acesta a fost un om al timpurilor sale, deferent faţă de politica dusă de Maria Tereza, dar care şi-a propus, cel puţin, să se refere la condiţiile existente la acea vreme, în loc să stea să trieze cunoştinţele perimate. În expunerea sa el se referă la Ungaria şi la Transilvania, întrucât, după opinia lui, deşi ţiganii aveau multe trăsături comune, nu mai exista o naţiune ţigănească omogenă sau o cultură ţigănească colectivă, diferitele grupuri fiind influenţate de condiţiile din ţara care îi găzduia. În regiunile ştiute de acesta, ţiganii nomazi locuiau în corturi, în timp ce iernile le petreceau în caverne excavate în coasta dealurilor; colibele ţiganilor sedentari erau dotate ceva mai convenţional, dar numai cu câteva lucruri de strictă necesitate – nu existau scaune, paturi, lumina artificială sau ustensile de bucătărie, în afara unei oale de lut şi a unei tigăi de fier. Hrana lor consta în principal din carne (inclusiv carne stricată) sau din paste făinoase, precum fideaua. Pâinea o dobândeau prin cerşit şi, în plus, erau mari amatori de băutură şi tutun. Posedau doar un singur rând de haine. Femeile nu se îndeletniceau cu torsul sau cusutul, îmbrăcămintea obţinând-o din cerşit şi din furat, dar aveau în schimb darul de a se împodobi cu bijuterii. Fierarii ţigani lucrau şezând turceşte, în timp ce femeile manevrau foalele; erau rapizi şi iscusiţi, dar dezordonaţi în tot ce făceau, în timp ce alţi membri din familie dădeau mereu năvală să-şi vândă mărunţişurile. Ţiganii geambaşi erau călăreţi îndemânatici şi ştiau prea bine cum să facă o mârţoagă să treacă drept un cal sănătos. Lăutarii erau pricepuţi în a se conduce după gustul ascultătorilor. În unele regiuni, jupuitul animalelor şi confecţionatul ciururilor şi al ustensilelor de menaj din lemn deveniseră activităţi suplimentare; în vreme ce băieşii din Transilvania şi din Banat (care vara cerneau nisipul aurifer, iar pe timp de iarnă confecţionau butoaie şi copăi din lemn) constituiau aproape o castă separată, muncitoare şi independentă. Autorul acestei analize nu are o părere bună despre moralitatea şi cultura ţiganilor: aceştia nu cunoşteau sentimentul onoarei şi pe cel al ruşinii, dar în schimb dovedeau mai multă mândrie decât era necesar; au îmbrăţişat religia meleagurilor pe care se aflau, însă fără prea multă convingere. După cât se pare, autorul nu a reuşit să întâlnească niciun fel de ceremonie sau obicei special. El este de părere că modul tradiţional de viaţă al ţiganilor şi neaplicarea unor reglementări contraveneau normelor oricărei societăţi organizate. Greşeala consta în creşterea lor: părinţii îşi iubeau excesiv copiii, dar nu reuşeau să-i educe şi astfel, odată ajunşi la maturitate, nu mai aveau şansa de a-şi schimba modul de viaţă. Cu instruire corespunzătoare, el întrezărea pentru ei posibilitatea unui viitor cu folos în agricultură sau ca meseriaşi; rezistenţa lor la greutăţi sugera de asemenea posibilitatea unei cariere militare. Concluzia la care ajunge este că cea mai bună cale de urmat o reprezintă „efortul pe cât posibil de a-i transforma pe ţigani în fiinţe umane şi în creştini şi apoi de a-i menţine între graniţele statului ca supuşi de folos acestuia”, deşi atrage atenţia că acest lucru necesită mult efort şi răbdare.

Seria de articole din Wiener Anzeigen recunoştea în acelaşi timp legătura dintre limba romani şi India; or, având în vedere valul tot mai mare de contestare a identităţii separate a ţiganilor, acest lucru devine o problemă ce depăşeşte semnificaţiile de ordin filologic. Prioritatea descoperirii (deşi timidă şi prost definită) poate fi acordată unui alt pastor maghiar, István Váli, când acesta se afla la Universitatea din Leiden, în jurul anilor 1753-1754. Istorisirea are totuşi la bază o relatare de mâna a treia, apărută în Wiener Anzeigen în 1776, care, după toate aparenţele, pare să se fi conturat chiar în timpul expunerii. Se spune că obiceiul era ca insula Malabar să trimită trei studenţi la Leiden, şi astfel, întrebându-i pe cei trei studenţi care se aflau în acea vreme acolo despre limba lor maternă, Váli a reuşit să alcătuiască un glosar cu peste o mie de cuvinte. Observând o asemănare cu dialectul ţigănesc din Ungaria, acesta, odată ajuns acasă, confirmă faptul că ţiganii din Raab (Gyor) înţelegeau aceste cuvinte. Nu avem însă niciun indiciu care să confirme continuitatea cercetărilor de către Váli şi mei un fel de detalii în legătură cu limba vorbită de cei care i-au furnizat informaţiile. Totuşi cercetările recente efectuate în registrele universităţilor din Leiden şi Utrecht au scos la iveală un oarecare sâmbure istoric al întregii istorisiri. Registrele din Leiden consemnează că trei studenţi au fost înmatriculaţi ca „ceylonensis” la începutul deceniului al şaselea al secolului al XVIII-lea{179} (la acea vreme Sri Lanka era colonie olandeză). Váli studia la Utrecht şi este posibil să-i fi întâlnit pe aceştia cu ocazia unei vizite la Leiden. Cei trei „ceylonensis” erau copiii unor olandezi din Ceylon şi se născuseră şi crescuseră pe acele meleaguri, dar chiar dacă ţiganii îi dăduseră lui Vâli o listă de cuvinte din limba singhaleză, şi indiferent de cât de bine reuşiseră aceştia să-şi păstreze limba romani, au întâmpinat probabil mai multe dificultăţi în a recunoaşte cuvinte din acea limbă indică, decât pare să sugereze relatarea.

O dovadă mai clară o reprezintă glosarul de cuvinte romani întocmit de englezul