Jacob Bryant, după toate aparenţele cu ocazia unui târg la Windsor în 1776. Când, în 1785{180}, materialul este transmis Societăţii de Arheologie din Londra, Bryant atrage atenţia asupra unor analogii dintre limba romani şi limbile indo-iraniene, identificând şi unele împrumuturi din greaca şi din slavonă. Exemplele date sunt instructive, întrucât arată că dialectul utilizat de aceşti ţigani era parţial anglicizat din punct de vedere fonetic, deşi ei mai foloseau încă numerale pe care limba romani din Anglia le-a pierdut ulterior. O altă prioritate a lui Bryant este aceea conform căreia pentru prima dată a fost posibil ca un culegător de termeni mânat de curiozitate să fie, fără intenţie, înşelat întâmplător cu un termen obscen din limba romani, luat drept un termen solicitat de către acesta{181}.

Învăţatul german Johann Rüdiger este şi el unul dintre primii care sesizează filiera indiană. În 1777, la incitarea lui H. L. C. Bacmeister, inspector şcolar din St. Petersburg, acesta o convinge pe o ţigancă să-i traduca un fragment în dialectul propriu. Gomparându-l cu o serie de alte limbi, el observă asemănarea cu cele din India, îndeosebi limba hindi, în vreme ce Bacmeister indică afinitatea cu limba multani (dialect din regiunea Lahndo sau din Panjabul de Vest). Descoperirile lui Rüdiger sunt publicate în 1782, într-un eseu care precizează pretenţiile emise de istoria ţiganilor şi de limba acestora de a deveni adevărate subiecte de cercetare, precum şi ale ţiganilor înşişi de a li se aplica un tratament mai bun decât cel „de care veacul nostru luminat ar trebui să se ruşineze că îl tolerează pe mai departe”.{182}

Mai rămânea acum doar ca cineva să reunească toate aceste elemente. Intre timp, un alt german, Heinrich Grellmann de la Universitatea din Gottingen, angajându-se într-o atare muncă de sinteză, se va inspira mult din predecesori, dar, în cele din urmă, va reuşi să dea dovezilor laborios acumulate o formă mai coerentă şi mai analitică. Cartea sa Die Zigeuner (Ţiganii) apare în 1783. Importanţa ei va fi rapid recunoscută, fiind urmată apoi de traduceri în engleză, franceză şi olandeză{183}. În ciuda faptului că este incomplet, studiul lui Grellmann în legătură cu răspândirea ţiganilor în Europa pare a fi totuşi bine documentat. El estimează că numărul ţiganilor se situează între 700.000 şi 800.000, fiind deosebit de mare în Ungaria, Transilvania şi Balcani. Ţiganii erau de asemenea foarte numeroşi şi în alte părţi ale Europei: îndeosebi în sudul Spaniei, în Italia, mai puţini însă în Franţa, cu excepţia Alsaciei şi Lorenei, şi foarte puţini în Elveţia, Ţările de Jos şi majoritatea regiunilor din Germania, cu excepţia Renaniei. Deşi mulţi deveniseră sedentari (şi aici menţionează pe cârciumarii din Spania, robii din Moldova şi din Ţara Românească, dar şi pe acei ţigani care locuiau în colibe în apropierea oraşelor transilvane şi ungare), el admite totuşi că majoritatea ţiganilor mai obişnuiau încă să pribegească, corturile fiind adăpostul lor preferat. Chiar şi în interiorul diferitelor ţări, acesta remarcă scindările interne, tot mai profunde – de exemplu cele din Transilvania şi din Banat, dintre băieşi şi celelalte categorii. (Scindări similare, pe care nu le-a menţionat, existau şi între ţiganii nomazi şi cei sedentari din Transilvania, pe care primii îi priveau cu dispreţ, cum de altfel se întâmpla şi în alte ţări.)

Prin modul de aranjare a materialului, Grellmann reuşeşte, pentru o perioadă îndelungată, să stabilească un model pentru cărturarii care i-au succedat. El extinde gama defăimărilor, enumerând şi alte cazuri, precum depravarea ţigăncilor şi învinuirea de canibalism. Cât priveşte aceasta din urmă, Grellmann prezintă comentariile sumbre apărute în jurnalele din Ungaria şi din Germania, în legătură cu unele procese de dată recentă din Ungaria (ţinutul Hont, astăzi parte a Slovaciei), în care au fost implicaţi peste 150 de ţigani. Dintre aceştia, după smulgerea mărturisirilor prin tortură, 41 au fost executaţi prin diverse procedee (decapitare, spânzurare, tragerea pe roată, sfârtecare) pentru delicte ce au inclus şi canibalismul. În a doua ediţie (1787), Grellmann reuşeşte să refacă întru câtva echilibrul şi prezintă rezultatele obţinute de comisia de ancheta instituita de neîncrezătorul împărat Iosif II pentru cercetarea celor care nu au fost executaţi. Au fost găsiţi vinovaţi numai de furt şi au fost eliberaţi, după ce li s-a administrat o bătaie. În ceea ce priveşte însă primele execuţii, Grellmann ajunge la concluzia că, în cel mai bun caz, victimele ar fi trebuit să moară ca ucigaşi. Dar răul făcut de prima ediţie era deja fapt împlinit şi a fost nevoie de peste un secol pentru ca acuzaţiile de canibalism să dispară de tot.

În prima parte a lucrării, cea etnografică, Grellmann se bazează masiv pe articolele din Wiener Anzeigen. Acestea i-au furnizat material şi pe latura lingvistică, dar aici adevăratul său mentor a fost de fapt un oarecare consilier Biittner care, cu câţiva ani înainte, indicase în mod eronat legătura dintre limba romani şi Afganistan.{184} De această dată comparaţia a fost făcută cu indo-ariana, ajungându-se la concluzia aproximativă că cel mai apropiat de limba romani este dialectul surat (de exemplu gujarati). Oricât de imperfecte ar fi detaliile, a reuşit în mod incontestabil ca prin etalarea dovezilor de ordin lingvistic, aşa cum erau ele înţelese la acea epocă, să facă astfel ca originea indiană a limbii romani să fie larg acceptată şi ca identitatea lor etnică să fie în ochii multora restabilită. Pentru Grellmann, ţiganii din ultima generaţie erau, fără îndoiala, descendenţi liniari ai primilor sosiţi şi, în ciuda părerii greşite, conform căreia exodul din India fusese o reacţie la invazia lui Timur Lenk de la sfârşitul secolului al XIV-lea, el a îndreptat cercetarea ulterioară într-o direcţie mai puţin fantezistă. Pe plan social, după modelul lui Samuel Augustin ab Hortis din Wiener Anzeigen, Grellmann pledează cu fermitate împotriva surghiunului ca tratament aplicat ţiganilor. Şi el credea că aceştia puteau fi reabilitaţi, împărtăşind în acelaşi timp părerea larg răspândită printre oamenii de stat şi economiştii europeni (desfiinţată după un deceniu şi jumătate de către Malthus), conform căreia populaţiile mai numeroase erau de folos naţiunii. Nu este deci câtuşi de