Şi pe plan literar, ţiganii încep să capteze atenţia într-un mod diferit în vreme ce gusturile se îndreaptă spre un ton romantic şi melodramatic, iar accentul se deplasează de la preceptele de ordine, linişte, raţionalitate spre individ, fantezie şi spontaneitate.{185} În 1773, o căpetenie a ţiganilor este distribuită în furtunoasa tragedie a lui Goethe, Gotz von Berlichingen, în rolul nobilului barbar şi curând sublinierea deosebirilor dintre modul de viaţă al ţiganilor şi pungaşii vieţii de zi cu zi devine pentru autori un adevărat clişeu.{186} După un alt obicei mai rău, răspândit în secolul al XIX-lea, ţiganii erau prezentaţi drept vagabonzi periculoşi, ce sugerau elementul criminal, supranatural şi de mister: ei puteau fi, în concluzie, atât în cărţile pentru copii cât şi în cele pentru adulţi, folosiţi ca un procedeu de realizare a intrigii, ca explicaţie pentru jafuri, evenimente ciudate şi întâmplări misterioase sau (ca urmare a precedentului produs de Cervantes în La Gitanilla şi continuat cu Moll Flanders şi Le Manage de Figaro) să dea socoteală pentru copiii pierduţi sau furaţi de lângă părinţii lor. Cei mai mulţi scriitori au continuat să se bazeze mai degrabă pe propria lor imaginaţie sau pe alte surse literare, decât pe observaţia directă. De abia odată cu apariţia lucrărilor lui George Borrow, începând cu The Zincali (1841) şi culminând cu Lavengro (1851) şi The Romany Rye (1857), stereotipia literară este în mod vădit contestata de către un autor căruia i-a plăcut să se întovărăşească cu ţiganii, le-a învăţat limba şi care a reuşit, în scrierile sale, să redea ceva din adevărata lor fire.

La vremea respectivă, s-a descoperit că adevărul despre ţigan: este mai degrabă incitant decât suspect. Romantismul condusese atât la creşterea interesului faţă de cultura populară primitivă. cât şi la predilecţia pentru elementul exotic şi misterios, iar fazele mai târzii ale acestuia au fost marcate de o nouă atenţie acordată culegerii şi imitării folclorului (cuvânt inventat abia în 1846) şi a baladelor, dansului şi muzicii populare. A fost imposibil ca ţiganii să nu fie atraşi în această acţiune de investigaţie şi s-a constatat că, de fapt, ei reprezentau o adevărată mină de basme populare, cântece, obiceiuri şi superstiţii. Pe plan istoric, începând cu 1843, Paul Bataillard, un arhivar francez, va inaugura, printr-o lungă serie de articole publicate pe parcursul mai multor decenii, începuturile istoriei ţiganilor în Europa.

Odată drumul pregătit de către Sir William Jones de la Compania Indiei de Est, la numai câţiva ani de la publicarea cărţii lui Grellmann, filologia comparată devine o altă formă de manifestare a preocupării sporite faţă de originea naţională, în încercarea de stabilire a locului sanscritei în cadrul familiei de limbi indo-europene. Această nouă ştiinţă va conduce la o evoluţie rapidă a studiului limbii romani, ea devenind astfel o veritabilă orhidee în această grădină filologică. Părea să aibă acea frumuseţe de odinioară a unei ruini în plin proces de degradare, prezentând în acelaşi timp spectacolul interesant al unei limbi surprinse în diferitele faze ale declinului, sub acţiunea unei mari varietăţi de forţe. Posibilitatea studierii în Europa a unei limbi orientale a reprezentat o atracţie nu doar pentru autorii romantici, dar şi pentru unii cărturari de prim rang ai veacului. Nici nu era nevoie să faci cunoştinţă cu ţiganii, acest lucru fiind amplu demonstrat de către unul dintre cei mai mari deschizători de drumuri, August Friederich Pott, printre ale cărui multe realizări ca profesor de filologie generală la Halle s-a situat şi lucrarea ştiinţifică despre limba romani intitulată Die Zigeuner în Europa undasien (Ţiganii în Europa şi în Asia 1844-1845). Lucrarea a avut la bază un volum sporit de date deja apărute despre diferite dialecte şi, după cum explică Pott în prefaţa cărţii, scrierea ei s-a făcut fără ca el să fi dobândit prea multă experienţă personală în legătură cu ţiganii, în afară de unele priviri fugare aruncate câtorva indivizi. Deceniile şapte şi opt ale secolului al XIX-lea au fost cât se poate de generoase în privinţa studiilor despre limba romani, multe dintre acestea fiind elaborate în germană. Deasupra tuturor s-a ridicat semeţ Franz Miklosich de la Universitatea din Viena, care, la vremea respectivă, se putea mândri cu „un material abundent, aproape un surplus de material”, provenit din toate ţările unde existau ţigani, fiind în acelaşi timp şi primul cărturar care, plecând de la limba vorbită de ţigani, a încercat să reconstituie drumul parcurs de aceştia în migraţia lor spre vest.

Mai înşelător însă va fi noul interes pe care Biserica îl va arăta ţiganilor. Punând la punct o serie de metode cu caracter înnoitor, ca răspuns la rapidele schimbări din societate, bisericile, cele protestante îndeosebi, vor fi devotate unui singur ţel: lumea eliberată de păgânism. Fervoarea misionaristă nu va scăpa deloc din vedere nevoia de regenerare spirituală a ţiganilor ignoranţi, îndemnul şi povaţa luând locul mult mai cunoscutei coerciţiuni. Cu numai câteva excepţii, ţelul urmărit de slujitorii Bisericii şi de filantropii care s-au angajat în discuţii serioase cu ţiganii, impunându-şi broşurile reformatoare, era de a-i restricţiona şi eventual eradica pe aceştia şi modul lor de viaţă, lămurindu-i să devină sedentari, recuperându-i din mrejele moravurilor uşoare şi pregătindu-i pentru ocupaţii având la bază supunere şi umilinţă. Asemenea atitudini au pătruns până şi în culegerile de imnuri; într-un imn al copiilor se spune:

Făr’ de cămin nu m-am născut

Ori în vreun staul năruit,

Pui de ţigan, nu rătăcesc

Şi pâinea zilnic n-o ciordesc.{187}

În Marea Britanie, această activitate s-a dovedit a avea consecinţe limitate, deşi s-au putut consemna şi câteva succese. John Baird, pastor al bisericii din Scoţia, se angajează în 1830 într-o activitate de ameliorare a vieţii coloniei de ţigani ce ocupa un şir de colibe la Kirk Yetholm, la mai puţin