de o milă depărtare de graniţa cu Anglia. Ţiganii lucrau aici ca fierari, confecţionau mături şi linguri din corn şi călătoreau între opt şi zece luni pe an ca să-şi vândă marfa. Scopul urmărit de Baird era de a-i ţine pe copii pe tot parcursul anului sub supraveghere, ca aceştia să poată urma şcoala, să primească educaţie religioasă şi apoi, la timpul cuvenit, să-şi găsească o slujbă ca slugi în gospodărie; în acelaşi timp, spera să-i convingă pe adulţi să nu mai pribegească. În cele din urmă este înfiinţată Societatea pentru Reformarea Ţiganilor din Scoţia, sunt strânse fonduri, după care Baird poate să facă cunoscute câteva rezultate promiţătoare obţinute în munca depusă cu copiii de ţigani; în schimb, în ceea ce priveşte sedentarizarea adulţilor, după cum menţionează, foarte pitoresc de altfel, în raportul din 1842, aceasta „s-a bucurat de un succes vecin cu un eşec total”. Când în 1859 societatea se destramă, Baird şi succesorul său îşi vor continua activitatea până ce educaţia elementară devine, în 1872, gratuită şi obligatorie în Scoţia. Câţiva ani mai târziu, practic toţi ţiganii din Yetholm vor deveni sedentari.{188} Începând cu 1827, efortul cel mai demn de menţionat în Anglia este cel depus de predicatorul metodist James Crabb şi de Comitetul din Southampton, stimulat de acesta, care angajează agenţi să viziteze zilnic taberele de ţigani din jurul Southamptonului şi din New Forest. Dorinţa lui Crabb este ca reforma să aibă loc în mod treptat şi de bunăvoie. Serviciile religioase săptămânale ţinute de el, a căror atractivitate este sporită prin servirea participanţilor cu friptura de vită şi budincă de stafide, nu vor întârzia să-i atragă pe ţiganii mai binecrescuţi; dar chiar şi acei copii care fuseseră educaţi, convertiţi sau angajaţi ca slugi în final se vor întoarce aproape toţi la vechiul stil de viaţă. Încercări similare vor da greş şi în Prusia. În Anglia vor avea loc mai multe asemenea încercări, concepute adesea după modelul lui Crabb, în parte având caracter religios, în parte caracter educaţional{189}. Aceste măsuri vor fi primite însă cu rezervă: în mod indubitabil convertirea merge mână în mână cu adoptarea obiceiurilor societăţii industriale, sedentare. Atunci când are loc o evaluare a realizărilor practice în termenii unei „reformări” durabile, acestea par cât se poate de mici, chiar dacă până la sfârşitul veacului vor apărea şi câţiva misionari proveniţi din rândurile ţiganilor şi care vor continua această muncă folositoare, precum Cornelius Smith, născut în 1831{190}, într-un cort din comitatul Cambridge. Dar dintre toţi, cel mai cunoscut este fiul acestuia, Rodney, zis şi „Gipsy Smith”, un predicator influent care, cu ocazia serviciilor religioase putea strânge câteva mii de oameni şi care, începând cu deceniul nouă al secolului al XIX-lea va desfăşura munca de misionar în ţară şi străinătate.{191} În ceea ce-i priveşte pe ţigani, el vede mântuirea lor în abandonarea de către aceştia a majorităţii aspectelor negative ale stilului de viaţă de până atunci. Influenţa în muzică

De la primele atestări ale prezenţei ţiganilor în Europa, în mod sporadic, se stabileşte o legătură între aceştia şi muzică, ca instrumentişti, cântăreţi sau dansatori. Talentul lor muzical putea deveni un factor puternic de câştigare a toleranţei, cum de altfel s-a şi întâmplat în cazul venerabilului Abram Wood, bulibaşa al ţiganilor, care la începutul secolului al XVIII-lea soseşte în Ţara Galilor, aducând cu sine, după cum se povesteşte, o vioara; iar când fiii şi nepoţii acestuia adoptă harpa, instrumentul naţional, vor fi bineveniţi aproape pretutindeni.{192} Şi totuşi, ţiganii nu posedă un limbaj muzical comun, un mod de a face muzică identic pentru toţi. Atunci când cântă mai mult pentru spectacol decât pentru ei, ţiganii interpretează muzica specifică mediului şi cu instrumentele acestuia mai degrabă pentru a o perpetua şi adapta decât ca act de creaţie{193}, la fel ca în cazul basmelor lor, când au împrumutat adesea din folclorul diferitelor ţări prin care au trecut, dându-le amprentă tipic ţigănească. La scurt timp după aceasta, talentul lor interpretativ înnăscut va fi recunoscut în întreaga Europă. Dar în secolul al XIX-lea şi îndeosebi în trei ţări: Ungaria, Rusia şi Spania, ţiganii vor atinge ca interpreţi profesionişti poziţii cât se poate de înalte, devenind aproape parte componentă a identităţii naţionale.

În Ungaria, o parte din vechii ţigani sedentari (cunoscuţi celorlalţi sub numele de romungre – ţigani unguri) au intrat rapid în serviciul maghiarilor în calitate de cântăreţi. Tot mai sedentari şi mai puţin cunoscători ai limbii romani, aceştia pierd legătura cu propria muzică, atraşi fiind de tradiţia maghiarilor cu care convieţuiesc, preluând-o în acelaşi mod amăgitor şi cu aceeaşi îndemânare cu care se spunea că ştiu să dea o nouă înfăţişare unui cal de nici măcar proprietarul acestuia nu-l mai recunoştea. Superioritatea lor în muzică se remarcă deja pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când ţiganii devin indispensabili atât pentru locuitorii satelor cât şi pentru nobilimea maghiară şi când se încetăţeneşte obiceiul ca la petreceri un lăutar ţigan să stea în apropierea gazdei, gata oricând să-i cânte potrivit dispoziţiei muzicale a acestuia. Curând după aceasta, tarafurile de ţigani – având în frunte un violonist desăvârşit – încep să aibă nenumărate apariţii de succes, iar interpreţii individuali ajung la rândul lor celebri. Deşi neinstruiţi, datorită spontaneităţii şi rapidităţii de adaptare, ţiganii dau permanent dovadă de capacitatea de a-i mulţumi pe ascultătorii maghiari, astfel încât nu ocupaţia de fierar, ci aceea de lăutar devine cea mai importantă dintre îndeletnicirile ţiganilor. La început, lăutarii şi tarafurile vestite proveneau din nord-vestul ţării (astăzi vestul Slovaciei), partea cea mai apropiată de Viena, centrul vieţii muzicale din Europa. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea aceştia se vor afla pretutindeni, „muzica ţigănească” fiind la mare modă.

Primul mare nume este cel al violonistului János Bihari (1764-1827), originar din ţinutul Pozsony (Bratislava), a cărui orchestră era invitată la cele mai importante festivităţi şi banchete publice şi particulare, organizate în toată ţara şi adesea la Viena: într-adevăr, cu ocazia Congresului de la Viena din 1814 acesta cântă în faţa monarhilor şi oamenilor de