stat prezenţi. Bihari şi succesorii săi reuşesc să creeze o manieră de expresie care devine parte a tradiţiei populare maghiare, cunoscută fiind sub numele de stilul verbunkos (denumire utilizată pentru muzica militară interpretată cu ocazia recrutării). Liszt a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Bihari şi a scris pe larg despre el în Des Bohemiens et de leur musique en Hongrie (1859), afirmând că acesta a reuşit să „promoveze la maxim muzica ţigănească. Ea se bucura deja de multă vreme de trecere şi de admiraţie din partea nobilimii maghiare; acum însă devenea parte integranta a reprezentării naţionale”{194}. La Paris, Liszt se îngrijeşte ca Jozsi Sáray, tânărul său protejat romungro în vârstă de 12 ani, să primească o educaţie corespunzătoare la conservator, dar totul se dovedeşte a fi în zadar, întrucât Jozsi devine un mare filfizon, refractar la orice fel de educaţie. Şi apoi, de îndată ce îi întâlneşte pe cei de un neam cu el, îşi leagă soarta de aceştia şi preferă să se alăture tarafului decât să accepte supliciul sălii de concert. Intenţia lui Liszt a fost ca această carte să devină un prolog la propriile Rapsodii ungare în care a imitat toate particularităţile interpretăm specifice ţiganilor. El a exagerat însă rolul acestora, ceea ce îi va face pe Bartok, Kodaly şi pe alţii să afirme cu indignare că a greşit profund când a insinuat că toată muzica ungară este o creaţie a ţiganilor. Pe de altă parte, Liszt avea dreptate când declara că cei mai buni interpreţi ai ţiganilor au devenit în ochii publicului larg păstrătorii şi reprezentanţii muzicii naţionale.{195} Aceştia erau inseparabili de mişcarea maghiară de regenerare. Multe din tarafurile de ţigani, cu instrumentele lor cu tot, au luat parte la revoluţia ratată de la 1848-1849, în urma căreia Ungaria este supusa de către regimul absolutist de la Viena, şi după pierderea libertăţii, sunetul mângâietor al viorilor le va aduce şi mai mulţi admiratori. Faima lor depăşeşte graniţele ţării şi, începând cu 1850, devin frecvente turneele internaţionale prin Europa şi America. Ferenc Bunko (1813-1889), capelmaistrul lăutarilor ţigani participanţi la Războiul de Independenţă, apare de câteva ori la Paris şi la Berlin împreună cu taraful său. În timpul turneului de la Berlin din 1865 acesta este invitat să cânte la reşedinţa prinţului moştenitor, cu ocazia unui dineu, unde se va bucura de o primire entuziastă; cinci zile mai târziu va cânta în faţa regelui. Totuşi, atât Liszt, cât şi alţii vor deplânge faptul că asemenea turnee, deşi agreabile şi încununate de succes, conduc la diminuarea originalităţii şi la promovarea decadenţei.

Instrumentiştii ţigani s-au bucurat de un asemenea respect încât nici chiar nobililor nu le-a fost ruşine să înveţe de la ei sau să cânte împreună cu ei. Şi acum nu mai era deloc o raritate să îi vezi căsătorindu-se cu fiicele unor cetăţeni înstăriţi, ba chiar din familii de nobili. (Janesi Rigo s-a însurat cu o prinţesă, Rudi Nyári cu o contesă, iar Márci Berkes cu o baroneasă.) Dar nu toţi ţiganii vor reuşi să devină atât de însemnaţi: multe tarafuri de ţigani au continuat să se producă prin cârciumi şi hanuri, pieţe, târguri, festivaluri de folclor şi nunţi, unde câştigurile erau mai mărunte, iar publicul mai puţin respectuos şi paşnic.

Pentru ruşi, pe de altă parte, forţa muzicală a ţiganilor constă în cântecul vocal – improvizat, interpretat în cor şi pe mai multe voci. Prima atestare a acestor coruri datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când contele Alexei Orlov aduce la Moscova o serie de cântăreţi ţigani din Moldova. Curând după aceasta, corul şi taraful de ţigani devin podoabe nelipsite din casa oricărui mare nobil. Corul lui Orlov, ai cărui membri vor îngroşa numărul de robi din satul Puşkino, de lângă Moscova, a făcut furori, putând fi adesea ascultat cu ocazia seratelor organizate de favoriţii Ecaterinei cea Mare. Mai târziu au fost puşi în libertate, şi în timpul invaziei armatelor lui Napoleon din 1812, fiecare bărbat ajuns la vârsta înrolării în gărzile naţionale se alătura trupelor de husari, iar ceilalţi fac donaţii în bani guvernului{196}. După război apare o modă printre moscoviţi de a organiza mari petreceri la hanurile din afara oraşului, distracţia fiind asigurată de ţigani. Aceeaşi practică se înrădăcinează şi la St. Petersburg, cu excepţia faptului că acolo hanurile trebuiau să fie la distanţă mai mare de oraş, întrucât ţiganilor le era interzis să pătrundă în oraş.

În cadrul corului femeile interpretau rolul principal, ele şi dansând în acelaşi timp. Instrumentul de acompaniament folosit era chitara rusească cu şapte corzi. Pe lângă cântecele populare de origine rusească, ucraineană şi poloneză, cea mai mare parte a repertoriului lor o constituiau melodiile sentimentale ale compozitorilor ruşi, dar în anii care au urmat muzicienii instruiţi vor compune un număr mare de romanţe într-un stil asemănător celui ţigănesc. Toată această „muzică ţigănească” devine parte componentă a culturii muzicale ruseşti a secolului al XIX-lea. Nobilimea şi burghezia preferă corurile în aceeaşi măsură în care maghiarii îi preferă pe interpreţii lor ţigani, văzând în ei întruparea libertăţii romantice pe care Liszt o recunoaşte în persoana ţiganilor maghiari, deşi Liszt însuşi va scrie în termeni foarte dispreţuitori despre mediul luxos şi artificial în care se produceau ţigăncile din Moscova – opinie împărtăşită şase decenii mai târziu şi de către guvernanţii bolşevici, care vor merge până la interzicerea unor asemenea activităţi, încurajând cântecele şi dansurile mai credibile din punct de vedere etnic.

Relaţia dintre ţiganii din Spania şi muzica pentru care aceştia au devenit renumiţi este similară cu cea existentă între interpreţii maghiari şi cei ruşi şi repertoriile lor. Repertoriul, la origine, nu era al ţiganilor, dar devenise între timp creaţia lor.{197} Începând cu sfârşitul veacului al XV-lea, ţiganii apar în rolul de interpreţi ai cântecelor şi dansurilor spaniole care în timpul procesului interpretativ vor dobândi un farmec gitan{198}. Dansurile lor reprezentau o latură foarte populară a evenimentelor laice şi religioase (precum procesiunile anuale organizate cu ocazia Joii Verzi), astfel că încercarea