lui Filip IV de a pune capăt reprezentaţiilor date de ţigani nu a avut efectul scontat. Unele din formele vocale din Spania se transformă treptat, în ceea ce priveşte tema şi exprimarea ei, şi odată cu apariţia în secolul al XIX-lea a ceea ce va fi cunoscut sub numele de flamenco, cultura din Andaluzia a simţit din plin influenţa stilului „gitano”. Pe timpul sălbaticei represiuni, flamenco-ul va trece printr-o îndelungată perioadă de gestaţie. În centru se află „cánte jondo” (cântec profund), un stil muzical (sau mai precis trei stiluri – tonds, siguiriyas şi soleares) care se naşte, după părerea lui Manuel de Falia, dintr-o bază andaluză ce se va combina apoi cu elemente liturgice bizantine, dar şi cu elemente arabe şi ţigăneşti.{199} (Altele însă vor indica o influenţă evreiască.) Dragostea, loialitatea, mândria, gelozia, răzbunarea, libertatea, persecuţia, mâhnirea, moartea sunt toate motive ale acestui stil exprimat printr-o laconică sfidare şi o ambiguitate comprimată. Garcia Lorca descrie cánte jondo drept „sunetul sângelui care ţâşneşte”. La început, cântăreţul, care improviza în mod dramatic, nu avea niciun fel de acompaniament în afară de o bătaie ritmică. Chitara şi dansul apar mai târziu, îmbogăţind şi consolidând „el cante” şi dovedind în cele din urmă capacitatea de continuare a evoluţiei şi de lărgire a conceptului de flamenco. Gama tipică pentru „cánte flamenco” este frigiană (şi anume tonalitatea reprezentată de clapele albe ale pianului, începând cu nota mi), o gama care se întâlneşte foarte frecvent din India şi Persia, până în Turcia şi Balcani; şi totuşi, după cât se pare, în Peninsula Iberică a ajuns mai degrabă prin intermediul maurilor decât al ţiganilor.

Puţin cunoscuta preistorie a flamencoului se va încheia în jurul datei în care Carol III va emite Pragmatica Sancţiune din 1783; este posibil ca aceasta să nu reprezinte decât o coincidenţă, deşi nu este greu de acceptat că tocmai noul regim de suferinţă va fi acela care va permite lui „cánte jondo” să iasă din anonimat.{200} Primul nume ajuns până la noi a fost cel al unui ţigan, Tío Luis el de la Juliana, născut la Jerez de la Frontera în jurul anului 1750. În prima jumătate a secolului al XIX-lea principalele centre de dezvoltare sunt Cadiz, Jerez şi Sevilla (mai precis, Triana, fostul cartier ţigănesc al Sevillei, acum un cartier ceva mai răsărit), iar toţi interpreţii cunoscuţi de flamenco provin din familii de ţigani sedentari din aceeaşi regiune a Andaluziei. La această vreme muzica nu dobândeşte încă numele de flamenco, acesta fiind dat ţiganilor înşişi înainte de a fi aplicat muzicii care este creaţia urbană a artiştilor profesionişti din „cafes cantantes”. Aceste localuri au luat fiinţă începând cu 1847, primul – El Cafe de los Lombardos – fiind inaugurat la Sevilla{201}. O comunitate de artişti flamenco va ieşi din anonimat şi va deveni cunoscută prin intermediul unor porecle sumare. Acum participă şi andaluzienii la dezvoltarea flamencoului, în aceeaşi măsură cu ţiganii; stilurile lor se vor influenţa reciproc şi repertoriul este în aşa fel adaptat încât să ţină seama de gustul publicului, în particular, flamenco-ul va continua să fie interpretat de ţigani la întruniri şi petreceri în cadrul familiei, unde mai degrabă se dădea ascultare stării sufleteşti a momentului decât dorinţelor unui public comercial.) Arta interpreţilor profesionişti devine mai ambiţioasă şi mai elaborată, deşi va continua să aibă la bază cântecele şi dansurile ţigăneşti. Această artă a frazelor ornamentate, descendente şi tărăgănate, a acompaniamentelor la chitară asemănătoare compoziţiilor lui Scarlatti şi a versurilor asonante şi repetate, se răspândeşte dintr-un mic colţ din sudul Spaniei în toată peninsula şi apoi în lumea hispanică, pentru a deveni o formă general acceptată de divertisment popular.

Peisaje rurale şi peisaje citadine

La sfârşitul celor o sută de ani cuprinşi între 1815 şi 1914, mulţi ţigani s-au trezit trăind într-o lume diferită de cea de la început. Schimbările de ordin economic şi social care în acei ani au cuprins mai toată Europa s-au dovedit a fi mai intense ca niciodată. Marea Britanie se afla în fruntea acestei universale desprinderi de viaţa rurală şi trecere la o societate în care ţăranii şi meşteşugarii vor deveni operatori de maşini şi contabili, dar până la sfârşitul veacului multe ţări europene se aflau pe punctul de a ajunge Anglia din urmă, ba chiar de a o depăşi în această cursă. Totuşi, în ciuda unei atari situaţii, în care vechiul şi noul continuă încă să se îmbine, anumite zone – precum sudul Spaniei şi sudul Italiei – nu vor fi decât slab afectate, în timp ce în altele – precum Ungaria şi Balcanii – schimbările vor fi ca şi inexistente. Mai mult de trei sferturi dintre locuitorii din Balcani sunt încă ţărani, această parte a continentului fiind zona în care societatea ţărănească clasică va persista cel mai mult, oferind în acelaşi timp un mediu probabil nu foarte diferit de cel existent la sosirea ţiganilor în Europa.

Chiar şi atunci când tendinţa către industrializare şi urbanizare devine foarte pronunţată, impactul acesteia asupra ţiganilor este mai puţin profund decât ar fi putut fi în realitate. Motivele pentru care nu s-a produs sedentarizarea ţiganilor pot fi percepute mai clar, dacă vom privi din nou la Spania şi la Ungaria, două dintre regiunile mai înapoiate din punct de vedere economic, dar în care sedentarizarea ţiganilor avansase cel mai mult, şi apoi le comparăm cu situaţia din Marea Britanie, singura ţară care pe la mijlocul secolului al XIX-lea a reuşit să creeze o societate industrială matură şi una dintre foarte puţinele care tot până la aceeaşi dată au reuşit urbanizarea celei mai mari părţi a populaţiei.

Dacă gitanos bravios (ţiganii greu de stăpânit – adică nomazi) reprezentau o minoritate în Spania de sud, cauzele acestui fapt se găsesc în principal în presiunea exercitată de legile spaniole care dovedesc eficacitate în reducerea mobilităţii ţiganilor. Ele au dat totuşi greş în încercarea de evitare a aglomerărilor de populaţie ţigănească. Dar nici nu au înregistrat victorii remarcabile în ceea ce priveşte canalizarea ţiganilor