exclusiv înspre activităţi considerate profitabile pentru stat, întrucât, în limitele stabilite de lege, existau prea multe portiţe de scăpare ce puteau fi exploatate oricând. În procesul de sedentarizare, ţiganii au format în multe oraşe adevărate colonii, precum Caile de la Comadre şi Callejon de Lavapies, de lângă târgul de cai din Madrid, sau Triana din Sevilla şi barnos (cartierele) de la Vina şi Santa Maria din Cadiz. În Granada, mulţi ţigani s-au strâns în cavernele săpate în coasta lui Sacro Monte, mânuind vârtos barosul şi forja în măruntaiele pământului; mai târziu acestea vor deveni o atracţie pentru turişti, rivalizând cu Alhambra, de pe celălalt mal al lui Rio Darro, iar altele, dotate cu baie, curent electric şi telefon vor găzdui foarte prosperi cântăreţi şi dansatori flamenco. Şi în alte părţi ale provinciei Granada au existat (şi mai există încă) asemenea aşezări troglodite precum Purullena şi Barrio de Santiago în Guadix – locuite nu numai de ţigani, aceste adăposturi subterane, răcoroase vara şi călduroase pe timp de iarnă, erau ieftin de construit sau de dobândit. În ciuda măsurilor luate de către autorităţi, precum decretele emise de Filip IV şi Carol II, dragostea ţiganilor pentru propria lor societate distinctă va fi aceea care va asigura supravieţuirea unui număr de gitanerias, precum şi o contribuţie meritorie la cultura din Andaluzia.

Şi în Ungaria gradul mare de sedentarizare s-a datorat presiunilor făcute de autorităţi în secolul al XVIII-lea, mai târziu consolidate prin măsuri de asanare, dar iarăşi toate acestea nu au urmat cursul dorit. Încercările mai recente se năruie şi ele, chiar dacă sunt făcute de arhiducele Iosif Carol Ludovic (1833-1905), omul cel mai potrivit pentru a le impune. Arhiducele, strănepot al Mariei Tereza şi nepot al lui Iosif II, fiind cel mai mare în rang din ramura maghiară a dinastiei de Habsburg, va petrece ani îndelungaţi în serviciul armatei. Dar acest lucru nu-l va împiedica să studieze cu entuziasm limba şi obiceiurile ţiganilor, atras fiind de la o vârstă fragedă de muzica lor, ceea ce se va dovedi a fi un fapt mai puţin obişnuit pentru un membru al acestei familii. Maghiara fiind limba maternă, arhiducele va scrie în această limbă o substanţială gramatică a limbii romani, plecând de la o serie de dialecte europene.{202} Apoi, din propria avere va cheltui o substanţială sumă de bani, pentru a pune bazele unei mari colonii de ţigani pe domeniul său din Alesuth, la circa 40 de mile sud-vest de Budapesta, în completarea altor patru colonii mai mici înfiinţate în altă parte. Le dă locuinţă, de muncă în agricultură, ba chiar înfiinţează la Alesuth o şcoală specială pentru copii. Colonii vor continua să ducă acest mod de viaţă ordonată atâta timp cât ochii protectorului regal vor veghea asupra lor; ulterior se vor dispersa aproape în totalitate.

Recensământul detaliat al ţiganilor din ianuarie 1893 ne furnizează o mare cantitate de date despre modul general de viaţă al ţiganilor din teritoriile maghiare de la sfârşitul veacului al XIX-lea, în acelaşi timp suplimentând datele obţinute în urma recensământului naţional din 1880.{203} (La acea vreme, Ungaria era de trei ori mai mare decât în prezent, înglobând Transilvania şi Slovacia şi alte câteva regiuni mai mici din Polonia, Austria, Slovacia, Croaţia, Serbia, România şi Ucraina de astăzi.) S-a estimat că din totalul de 274.940 de ţigani recenzaţi, aproape 90% erau sedentari, un număr de 20.406 semisedentari şi doar 3938 mai erau ţigani nomazi. Aproximativ 105.000 din numărul total de ţigani se aflau în Transilvania, reprezentând 5% din întreaga populaţie a acesteia, iar în regiunile cu populaţie predominant românească, ţiganii reuşeau să depăşească uneori chiar 10%. Limba romani era vorbită de un număr foarte mare de ţigani nomazi, dar dintre cei sedentari doar de mai puţin de jumătate. Pentru un sfert dintre cei din urmă, româna era limbă maternă. Atât vorbitorii de limbă romani cât şi cei de limbă română se aflau în principal în Transilvania.

În datele recensământului existau nişte lacune mari. Mai multe oraşe nu au participat la recensământ, printre care Budapesta. În plus, orice calcul de acest fel va subestima probabil elementul nomad din cauza dificultăţilor cu care se pot confrunta recenzorii în încercarea lor de a-l depista, o trăsătură agravată de defectele ivite în sistemul de clasificare ce cuprindea în categoria populaţiei permanent sedentare acei ţigani care petreceau iarna într-o anumită parohie, iar vara pribegeau dintr-un loc într-altul. Efectuarea recensământului în toiul iernii a generat probabil şi o altă distorsiune, a ţiganilor sedentari ori a celor „semisedentari”. În ciuda acestui fapt, populaţia sedentară era în mod categoric majoritară. Totuşi, de aici nu a rezultat şi integrarea acesteia în mediul înconjurător. Cel mai frecvent, ţiganii sedentari obişnuiau să trăiască într-o enclavă proprie, într-un oraş sau într-un sat, acest lucru fiind îndeosebi valabil în Slovacia. Modelele şcolare indică de asemenea semne ale unei integrări reduse: 70% din ţiganii de vârstă şcolară nu urmau cursurile, iar peste 90% dintre ţigani s-au dovedit a fi analfabeţi (98% în cazul ţiganilor nomazi). Ocupaţiile indicau o puternică preferinţă a acestora pentru propria afacere, dar şi ineficacitatea decretelor Mariei Tereza şi ale lui Iosif II, în încercarea lor de a-i face pe ţigani să adopte sau să renunţe la un anumit mod de viaţă. Un număr relativ redus era ocupat în agricultură, principala activitate în Ungaria, dar din punct de vedere filosofic, citând experienţa arhiducelui, editorul raportului despre recensământ acceptă faptul că ţiganii nu erau potriviţi pentru atare muncă. Chiar şi în cazul ocupaţiilor de tip industrial, ţiganii tindeau spre acele îndeletniciri care să le asigure un anumit grad de independenţă: prelucrarea metalelor (îndeosebi meseria de fierar) fiind cea mai importantă, urmata apoi de cele din domeniul construcţiilor (fabricarea cărămizilor, lucrul în lut) şi al prelucrării lemnului (producerea coveţilor).

Comerţul era şi el bine reprezentat (îndeosebi geambaşia pentru bărbaţi şi negoţul ambulant pentru femei). Lăutarii erau însă cei mai numeroşi în zona reprezentată de Ungaria de astăzi. Parţial, gândul la isprăvile lor în domeniul muzicii a fost acela care l-a făcut pe editor să se aventureze dincolo de comentariul statistic şi