Natura locuinţelor ocupate de ţigani era de asemenea revelatoare. Majoritatea celor sedentari ocupau locuinţe cu una sau cel mult două încăperi, alţii însă mai trăiau în corturi, în timp ce jumătate dintre ţiganii semisedentari locuiau în colibe provizorii din pământ sau paie, ori în caverne săpate de ei înşişi. Pe timp de iarnă, mulţi nomazi închiriau case sau îşi construiau colibe. Corturile au rămas totuşi principala lor formă de adăpost, transportul făcându-se cu căruţa trasă de cai. Încă nu se face nicio menţiune referitoare la furgoanele de locuit, deşi încă de la începutul veacului, în ţările din Balcani, se observă apariţia unor forme primitive de căruţe cu coviltir.{204} În cea mai mare parte a secolului al XIX-lea cortul rămâne totuşi cea mai uzuală locuinţă a ţiganilor nomazi din întreaga Europă, chiar şi pe timpul iernilor geroase din Rusia, deşi pe la mijlocul secolului ţiganii din vestul continentului vor trece treptat la furgonul tras de cai, numit de ei vardos, şi adesea însoţit de corturi şi căruţe mai uşoare. Cele mai îngrijit lucrate furgoane vor fi produse în Anglia, la comandă, de către constructori gadźé specializaţi, iar în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea caravanele ţigăneşti, întotdeauna deosebindu-se una de alta în ciuda echipamentului standard, vor atinge apogeul dezvoltării lor, fiind în acelaşi timp atât de caracteristice, funcţionale şi atrăgătoare, încât vor fi folosite şi de către populaţia sedentară, în scop recreativ{205}.

În Anglia, în ciuda unor forme de presiune mai vagi, îmbinate cu o serie de schimbări din cadrul societăţii, ţiganii vor manifesta, ca şi în alte părţi, un interes redus faţă de munca salariată curentă. În general, aveau să rămână cum fuseseră dintotdeauna, cu câştiguri dobândite în linii mari pe baza atât a propriilor eforturi şi a inteligenţei, cât şi pe baza capacitaţii de a se ocupa cu o mare varietate de îndeletniciri ambulante. Totuşi, în mod inevitabil, pe măsură ce se produce creşterea oraşelor şi restrângerea satelor, mulţi ţigani al căror domeniu de activitate a fost la început în mod predominant rural se vor deplasa odată cu piaţa de desfacere. O serie de impulsuri mai directe îi vor împinge pe aceştia în aceeaşi direcţie. Acţiunea de împrejmuire a terenurilor i-a deposedat pe ţigani de multe din locurile de tabără tradiţionale, iar numărul sporit de membri şi mai buna organizare a poliţiei rurale, ca urmare a Legii Poliţiei districtuale din 1839 şi apoi a celei din 1856, vor da naştere la campanii violente de îndepărtare a ţiganilor din Dorset, Norfolk şi alte câteva comitate. Vagabonzii şi ţiganii erau învinuiţi de multe din delictele minore din mediul rural, deşi registrele indicau că actele de violenţă şi furturile (inclusiv braconajul) erau de regulă înfăptuite de către locuitorii permanenţi ai ţinutului.{206}

Ţiganii n-au reprezentat decât o verigă în cadrul unei game largi de grupuri nomade din Anglia secolului al XIX-lea, când atari oameni au jucat un rol mult mai important în viaţa economică şi socială decât în zilele noastre.{207} Unii dintre membrii acestei comunităţi se aflau pe drumuri pentru a obţine serviciu (precum salahorii, călcând pe urmele lăsate de lucrările publice ale epocii victoriene, ca şi constructorii, lucrătorii în agricultură şi meşteşugarii ambulanţi); asemenea persoane erau de sine stătătoare şi, din alte puncte de vedere, se conformau unui model de viaţă sedentară. Mai existau apoi vagabonzii – umblând pe drumuri de unii singuri, alteori însoţiţi de o parteneră – un fenomen, de regulă, sezonier – care se refugiau iarna în oraşe, în locuinţe ieftine, de raport sau în aziluri de noapte. Mai există apoi şi fluxul constant de imigranţi veniţi de dincolo de Marea Irlandei, care, pe la sfârşitul deceniului cinci al secolului al XIX-lea, datorită recoltelor proaste de cartofi, se transformă într-un adevărat puhoi, fapt care-i va face pe unii observatori să susţină cu stupiditate că, de fapt, toţi vagabonzii erau irlandezi. Pentru alţii însă, pribegitul de colo, colo reprezenta un mod de viaţa în sine şi, anual, o bună bucată de vreme, aceştia o petreceau de regulă pe drum, împreună cu întreaga familie. Printre ei se aflau perieri, împletitori de coşuri, geambaşi, spoitori de cazane, boccegii şi alţi diferiţi negustori ambulanţi, olari ambulanţi, oameni ai iarmaroacelor de regulă, la fel ca şi ţiganii înşişi – de fapt o lume extrem de variată şi de pestriţă care astăzi este din ce în ce mai des denumită generic „nomazi”. Dacă acea populaţie din secolul al XIX-lea este considerată a fi deopotrivă cu cea care locuia în corturi, căruţe cu coviltir sau sub cerul liber, atunci prin intermediul datelor recensământului din Anglia şi din Ţara Galilor ne putem face o idee asupra mărimii ei. Aceste date (deşi posibil subestimate) indică o creştere destul de constantă de la 7659 în 1841, la 12.834 în 1891 şi 12.574 în 1901. Concentrările masive din aprilie 1901 au fost înregistrate în patru ţinuturi din jurul Londrei (Essex, Middlesex, Kent şi Surrey), în Sussex şi în Hampshire, la fel ca şi în vecinătatea centrelor industriale din zona centrală (Staffordshire) şi nord-vestică a Angliei (Lancashire şi West Riding). După acestea urmează Londra însăşi, Glamorgan şi Durham{208}.

Această distribuţie reflectă în decursul veacului al XIX-lea o pronunţată schimbare a rolului economic jucat de ţigani, a traiului şi a deplasării acestora prin Anglia. Situaţia precară a cererii şi ofertei existente la începutul secolului al XIX-lea lăsa să se înţeleagă că o mare parte dintre ţigani puteau servi unei cauze foarte utile colindând zonele rurale, în mare măsură inaccesibile, cum o făcuseră cu veacuri înainte. Oferindu-şi mărfurile şi serviciile unei populaţii care, datorită depărtării de magazine şi oraşe, nu putea fi aprovizionată în mod corespunzător, ţiganii aduceau o completare la viaţa economică şi socială a satului. Aceştia apar ca nişte furnizori de bârfe şi de ştiri, vânzători de mărfuri ieftine (adesea produse de către ei înşişi), reparatori