de bunuri gospodăreşti şi lucrători sezonieri (de exemplu la strânsul fânului, la cules de mazăre şi de fructe, la culesul hameiului) sau ca artişti ambulanţi, însufleţind cu muzica, dansul şi cântecele lor petrecerile săteşti. În măsura în care aceste nevoi încep să fie satisfăcute de alte mijloace, iar transportul şi comunicaţiile să se îmbunătăţească, ţiganii se vor specializa în noi meserii sau le vor adapta pe cele vechi. Întrucât pentru comercializarea bunurilor şi serviciilor oferite aceştia se bizuiau pe populaţia sedentară, devine necesară schimbarea ofertei şi a pieţelor de desfacere, viaţa lor adaptându-se astfel noilor deplasări sezoniere regulate în zonele mai dens populate, din ce în ce mai multe la număr.

În lunile de iarnă, mulţi dintre ţiganii din jurul Londrei vor migra către interior. Unii se mută în casă, alţii în colibe sau clădiri din lemn. Alţii în schimb îşi vor ridica corturile sau îşi vor priponi căruţele pe izlazurile de la Wormwood, Scrubs, Barnes, Dulwich sau Mitcham, sau în zonele de trecere, în cărămidării sau pe terenurile virane de orice fel, de lângă Wandsworth, Battersea şi Kensal Green şi mahalalele din zona olăriilor de la Notting Dale (unde în 1862 se estima că trăiau circa 50 de familii de ţigani, suficient pentru a justifica ridicarea, în 1869, a unui cort misionar){209}. Odată ajunşi în oraşe, aveau probabil să se amestece şi sa locuiască alături de alţi locuitori vremelnici, englezi şi irlandezi. Ţiganii londonezi îşi câştigau existenţa prin diferite mijloace. Comerţul ambulant şi spoitul cazanelor erau ocupaţiile lor principale, şi ar fi o greşeală să credem că o familie, atât în acele vremuri cât şi în zilele noastre, s-ar fi putut baza sau s-ar putea baza pe un singur mijloc de trai. O persoană putea, după caz, să împletească coşuri, să monteze funduri la scaune, să fie tocilar, aurar, să repare umbrele; sa spoiască cazane, să fie geambaş, să facă cuiere şi frigărui pentru măcelari, deplasându-se uneori de la o stradă la alta în căutare de clienţi, iar alteori stând acasă şi confecţionând articolele pentru stocul de marfă, până ce datorită producţiei de masă va deveni mai simplă achiziţionarea articolelor de-a gata. Mult; dintre ei îşi făceau apariţia vinerea, cu ocazia târgului Caledonia. Activitatea avea ca unitate de bază familia. Femeile îşi îndeplineau rolul lor, cărând coşul cu articole din uşă în uşă, îndeletnicindu-se în acelaşi timp şi cu ghicitul; rolul copiilor era de a le da o mână de ajutor părinţilor la vânzarea sau la producerea respectivelor articole.

Unele dintre aceste colonii de ţigani, precum cea de la Battersea, care a rămas aproape de Londra, au migrat foarte puţin. Într-adevăr, câţiva dintre ţigana din grupul de la Battersea rămâneau tot timpul anului în tabăra de la Donovan’s Yard, de lângă linia ferată de sud-vest; pe de altă parte, la Notting Dale, un nucleu de familii (în majoritate din clanul Hearnes) a rămas permanent în acelaşi loc. Şi alte oraşe vor ajunge în mod asemănător să aibă colonii permanente de ţigani. Astfel, la Liverpool, ţiganii clanului Everton îşi vor crea un obicei din a-şi ridica corturile pe un teren viran de lângă Walten Breck. În 1879 vor fi somaţi în faţa judecătorului, pentru faptul de a nu se fi aprovizionat cu apă „în conformitate cu prevederile legii privind sănătatea publică”, dar tabăra va continua să se dezvolte în anii care au urmat. Majoritatea coloniilor urbane se destrămau totuşi odată cu venirea primăverii, ocupaţiile sezoniere devenind o componentă esenţială a migraţiilor ulterioare, deşi comerţul ambulant şi spoitul cazanelor rămânea principalul lor mijloc de subzistenţă. James Crabb îşi informează cititorii în legătură cu deplasările regulate ale ţiganilor în jurul Londrei:

 

Acei creştini care vor să facă bine ţiganilor din Londra şi din împrejurimi vor da de ei în suburbii în lunile aprilie, mai şi iunie, când aceştia îşi găsesc, de regulă, de lucru în grădinile de zarzavat. În iulie şi august, aceştia se deplasează în Sussex şi Kent unde se angajează la strânsul recoltei. După care, în luna septembrie un număr mare de ţigani pot fi găsiţi în comitatele cu plantaţii de hamei, Kent, Sussex şi Surrey, unde îşi găsesc de lucru.{210}

 

Mayhew supranumeşte recolta hameiului din septembrie marea întâlnire a nomazilor din Anglia şi din Irlanda, care obişnuiesc să vină din toate părţile Angliei de sud. Vara era de asemenea un sezon profitabil pentru ghicitoare, prin parcuri sau alte locuri de agrement. Târgurile şi concursurile hipice reprezentau o dată importantă a calendarului ţigănesc, dând o anumită structură sincronismului şi direcţiei de deplasare a ţiganilor, furnizând un loc de întâlnire pentru familii şi prieteni, permiţându-le în acelaşi timp să se angajeze în afacerile serioase cu cai. Târgul de Paşti de la Wanstead Flats era cunoscut sub denumirea de „Târgul ţiganilor”, plecând de la numărul mare de participanţi care l-a făcut să devină prima întrunire a sezonului, în timp ce Epsom era invadat de ţigani pe perioada concursurilor hipice, însoţiţi fiind de o adevărată armată de negustori de mărunţişuri. (Crabb îşi previne cu grijă cititorii: „Cel mai bun moment de a-i vizita pe ţigani ar fi dimineaţa, întrucât, adesea, la concursurile hipice, vor fi deja în stare de ebrietate mai înainte de lăsarea serii.”) După încheierea recoltatului, această deplasare se făcea în direcţie inversă; un prim val se întorcea la Londra imediat după recoltarea hameiului, aprovizionându-se poate pe drum, la Houndsditch, cu coşuri franţuzeşti şi nemţeşti. Alţii îşi începeau retragerea în octombrie, iar în noiembrie deplasarea devenea generală.

În acest fel, în faţa urbanizării, industrializării şi altor presiuni din Europa, ţiganii s-au arătat capabili să-şi menţină autonomia, exploatând ocaziile şi înlesnirile create de sistemul dominant. Au rezistat astfel în faţa tentaţiilor exercitate de munca salariată, spre deosebire de alţii. Mulţi dintre ei – chiar şi