atunci când au devenit sedentari – par să se agaţe cu tenacitate de un oarecare ideal de comunitate, independenţă şi muncă pe cont propriu. În Anglia, urbanizarea nu s-a arătat deloc incompatibilă cu menţinerea unui anumit grad de nomadism, deşi distanţele parcurse tind să devină mai scurte, reflectând de fapt densitatea geografică mai mare a clientelei. Ţiganii se vor deplasa de la sat la oraş, oriunde este necesar, vor abandona vechile meserii în favoarea noilor activităţi, adaptate într-o mai mare măsură la noile vremuri, dar fără a face vreun compromis în ceea ce priveşte libertatea şi identitatea lor etnică, flexibilitatea profesională şi de domiciliu. Odată cu trecerea timpului, practicile de lucru se vor schimba şi ele din ce în ce mai mult. Confecţionarea de articole comercializate ambulant devine o ocupaţie tot mai rară, acestea fiind tot mai des produse de maşină şi achiziţionate de la negustorul angrosist. Cârpăcelile şi micile reparaţii sunt tot mai rar solicitate, întrucât articolele fabricate mai ieftin sunt mai uşor de procurat, recoltarea devine şi ea mecanizată. În asemenea condiţii, o cultură mai puţin rezistentă ar fi sucombat total, dar nu a fost cazul ţiganilor. Dezrobirea

Codurile juridice după care robii din Ţara Românească şi din Moldova sunt ţinuţi în frâu în primele decenii ale secolului al XIX-lea nu diferă mult din punctul de vedere al conţinutului de măsurile aplicate cu patru veacuri înainte{211}. Pe parcursul anilor sistemul s-a transformat într-o clasificare bine definită. Pe de-o parte, existau ţiganii domneşti, iar pe de altă parte cei mănăstireşti sau cei boiereşti. Ţiganii care plăteau bir statului erau împărţiţi în mai multe clase: ţiganii lingurari, care făceau ustensile din lemn, ţiganii ursari care erau fierari şi spoitori, pe lângă faptul că se îndeletniceau cu dresatul urşilor, ţiganii rudari sau aurari, folosiţi în minerit şi la spălatul aurului şi, în cele din urmă, ţiganii lăieşi („membri ai unei cete”), ţigani fără o anumită ocupaţie şi care hoinăreau de colo, colo în interiorul principatelor. Ţiganii lăieşi se pricepeau la diverse lucruri, îndeosebi la prelucrarea metalelor, în vreme ce femeile lor mergeau din casă în casă să ghicească norocul şi să ceară de pomană. Unii dintre ţiganii lăieşi au reuşit să scape şi să întemeieze comunităţi în Munţii Carpaţi, sub denumirea de netoţi şi au dobândit o funestă reputaţie. Adevăraţii robi, în sensul real al cuvântului, erau ţiganii vătraşi, aflaţi în proprietate particulară şi folosiţi de stăpâni drept rândaşi la grajduri, vizitii, bucătari sau servitori în casă. Alţii obişnuiau să trăiască în sate ca bărbieri, croitori, cizmari sau potcovari. Printre vătraşi se găseau şi cei mai buni lăutari. În proprietate particulară se mai aflau şi câţiva lăieşi, majoritatea fierari şi pieptănari. Aceştia plăteau bir către mănăstirile sau către respectivul boier care îi avea în stăpânire, şi nu către stat. Birul era strâns de către un jude din rândul ţiganilor şi dat apoi bulibaşei – persoană oficială superioară, direct răspunzătoare în faţa stăpânului.

Stăpânii puteau să-i omoare pe ţigani fără a fi la rândul lor pedepsiţi pentru aceasta, şi orice fel de greşeală era adesea pedepsită cu asprime. Mihail Kogălniceanu, reformatorul român care a organizat campania pentru dezrobirea ţiganilor, descrie la ce a asistat, copil fiind, la Iaşi, în capitala Moldovei:

 

…fiinţe umane cu lanţuri la mâini şi la picioare, cu cercuri de fier în jurul frunţii sau cu zgardă metalică la gât. Biciuiri sângeroase şi alte pedepse precum înfometarea, atârnarea deasupra focului fumegând, regimul de carceră şi aruncarea, despuiat fiind, în zăpadă sau apa îngheţată a vreunui râu, acesta era tratamentul aplicat nenorocitului de ţigan.

Caracterul sacru al căsătoriei şi al legăturilor de familie era de asemenea batjocorit: nevasta era despărţită de bărbat, fiica smulsă de lângă mamă, copiii luaţi de la pieptul celor care i-au adus pe lume şi apoi vânduţi precum vitele, la diferiţi cumpărători din cele patru colţuri ale României.{212}

 

Kogălniceanu estimează că în Ţara Românească şi în Moldova se aflau la acea vreme 200.000 de ţigani, robii aflaţi în proprietate particulară reprezentând majoritatea şi însumând vreo 35.000 de familii.

În timpul ocupării de către Rusia între 1828 şi 1834 a Principatelor Dunărene au loc câteva tentative în direcţia eliberării ţiganilor, pentru ca apoi acestea sa fie înăbuşite. Opinia publică putea să se schimbe, dar stăpânii de robi nu erau încă pregătiţi pentru aceasta. Primul pas decisiv va fi făcut de Alexandru Ghica, Principele Ţării Româneşti, care în 1837 eliberează 4000 de familii de ţigani domneşti şi îi instalează în sate unde li se cere boierilor să le dea acestora de lucru în agricultură. Moldova îi urmează exemplul în 1842, în privinţa ţiganilor domneşti, şi în 1844 şi în privinţa celor mânăstireşti. Succesorul lui Ghica, Gheorghe Bibescu, şcolit la Paris, va avea grijă ca în 1847 ţiganii mânăstireşti din Ţara Românească să fie de asemenea eliberaţi, deşi tranziţia nu va fi întotdeauna rapidă. De cealaltă parte a Carpaţilor, în Transilvania, abolirea iobăgiei în 1848 va aduce libertate de mişcare unui mare număr de ţigani, până atunci legaţi de sat. Şi mulţi vor pleca, îngroşând coloniile de ţigani din oraşe.

Noua generaţie de români, care apare acum, îşi îndreaptă privirile către Franţa, ca model de inspiraţie; conducătorii lor, fiind perfect conştienţi de interesul pe care alte ţări europene îl arată faţă de aceste evenimente, se gândesc să ducă aceasta sarcină la bun sfârşit. Boierii însă refuză cu încăpăţânare să capituleze. Cât de profund încetăţenită era