această practică în Moldova o arată faptul că atunci când, în 1851, se vor scoate a licitaţie o parte din proprietăţile lui Alecu Sturdza, fost ministru de finanţe, pentru plata datoriilor sale, averea lui cuprindea nu mai puţin de 349 de robi ţigani, bărbaţi, femei şi copii.{213} Însă de abia în 1855 Grigore Ghica, Principele Moldovei, se va simţi suficient de puternic pentru a face presiuni în favoarea îndepărtării a ceea ce el numeşte „acest umilitor vestigiu al unei societăţi barbare”, propunând în acelaşi timp despăgubirea proprietarilor pentru pierderea investiţiilor efectuate. El reuşeşte să-şi impună voinţa, şi comerţul cu fiinţe umane va fi pentru totdeauna interzis; despăgubirea pe care urmau s-o primească boierii a fost fixată la opt ducaţi în cazul ţiganilor lingurari şi vătraşi şi la patru ducaţi în cazul ţiganilor lăieşi, de ambele sexe, dar nimic nu avea să se plătească în cazul sugarilor sau infirmilor. În decurs de câteva săptămâni, la începutul lui 1856 Ţara Românească va întreprinde măsuri similare. Din punct de vedere juridic libertatea totală va fi dobândită în 1864, când în urma Războiului din Crimeea se va elabora o nouă constituţie pentru proaspăt unitele principate (nu încă şi independente) care au devenit România. Se va socoti că, cel puţin în principiu, ţiganii se pot bucura de drepturile conferite de cetăţenia română. Niciuna dintre măsurile constituţionale nu va risipi vreodată atmosfera de vrajbă şi prejudecată creată de către statutul lor social anterior. Noi migraţii

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea se remarcă pe plan internaţional unele triburi de ţigani, după ce unii membri a acestora vor începe să se răspândească în toate direcţiile, pornind din Balcani şi din Ungaria. Limba romani vorbită de aceştia era puternic impregnată de elemente româneşti – de unde şi denumirea dialectelor lor ca „valahe” – fiind în mod vădit adânc înrădăcinaţi în ţinuturile de limbă română. E înşişi îşi ziceau „romi” şi, referindu-ne la ei, vom folosi în continuare această denumire pentru a îi putea deosebi de ţigani: ai căror strămoşi, în drumul lor spre vestul continentului, îi precedaseră cu veacuri înainte. Există totuşi numeroase alte grupuri de ţigani din Europa Centrală şi Răsăriteană care folosesc şi ei termenul de romi, fără a fi însă legaţi de cei care utilizează dialectele valahe.

Principalele grupuri de romi, ale căror nume au la bază nomenclatorul de meserii, îi includ pe căldărari, geambaşi şi pe ciurari. La fel de relevante sunt şi alte câteva grupuri care părăsesc zona Balcanilor, aproximativ la aceeaşi dată. Aceştia sunt ţiganii vorbitori de limbă română, cunoscuţi sub numele de băieşi, rudari şi ursari şi a căror limbă romani s-a pierdut aproape în totalitate.{214}

Migraţiile următoare ale romilor vor avea ca efect destrămarea lor: căldărarii, de exemplu, vor tinde să se deplaseze către Rusia, Serbia, Bulgaria şi Grecia, ceea ce a condus la apariţia unor subdiviziuni bazate pe deosebiri geografice, astfel încât unii dintre căldărari vor fi numiţi în limba ţigănească „greci”, alţii „sârbi” iar alţii „ruşi”. Mai târziu se va produce o extinsă migraţie spre vest şi, odată avântul luat, aceasta se va asemăna întrucâtva cu reconstituirea a ceea ce s-a petrecut cu secole înainte. Reacţiile europenilor din nordul şi din vestul continentului – un amestec de curiozitate şi de împotrivire – au fost în mare parte similare celor din secolul al XVI-lea. Astăzi vom da peste romi în aproape fiecare ţară din Europa, din cele două Americi, de fapt pretutindeni. Toţi vorbesc dialecte ale limbii romani, înrudite între ele, în ciuda deosebirilor de vocabular şi de pronunţie care au reuşit să se strecoare în decursul timpului, astfel că un rom din Suedia îl va înţelege pe altul din Brazilia.

La începutul anilor 1860 unii dintre cei care au reuşit să se infiltreze vor fi zăriţi în Germania şi în Polonia căutând să obţină o poziţie dominantă printre ţigani, ba chiar să înfiinţeze în clanul Kwiek o dinastie de „voievozi” ai ţiganilor polonezi.{215}

Din Polonia, căldărarii şi ciurarii au trecut apoi în Rusia şi în Scandinavia. Unii romi, având paşapoarte austriece, îşi vor croi drum în 1866 de la Berlin până în Belgia şi apoi în Franţa, dar la scurt timp după aceasta vor fi izgoniţi dincolo de graniţa francobelgiană.{216} Căldărarii care în anul următor vor ajunge în Franţa, via Germania şi Italia, nu vor mai întâmpina atâtea greutăţi. Ei se vor putea deplasa în grupuri de 30, 40 sau chiar 150 de inşi, în căruţe deschise, pe patru roţi şi trase de cai, şi îşi vor ridica corturile imense în locurile de popas. Cele patru zile cât au zăbovit în februarie 1868 la Carpentras (la nord-est de Avignon) s-au dovedit suficient de lungi pentru a-i permite unui artist de-al locului să-i redea pe pânză. Îmbrăcămintea zdrenţuită contrasta cu aurul şi argintul cu care erau gătiţi. Un grup de căldărari va face o incursiune în Anglia în 1868 şi îşi va ridica corturile la marginea Londrei, dar nu vor fi văzuţi cu ochi buni de către ceilalţi ţigani englezi.{217} În acelaşi an, în Ţările de Jos încep să sosească grupuri de ţigani căldărari din Europa Centrală. Guvernul olandez îi consideră un fenomen complet nou, iar pentru păturile largi ale populaţiei aceştia reprezintă o noutate atât de exotică încât, în ciuda taxelor de acces în tabără, vor veni mii de vizitatori să-i vadă pe ţigani.{218} La începutul anilor 1870, noi grupuri de romi vor ajunge în Franţa, venind din Germania şi din Italia şi atrăgând o mulţime de vizitatori oriunde s-ar fi deplasat. Primele atestări ale prezenţei ţiganilor ursari în vestul continentului sunt aproximativ contemporane cu cele referitoare la ţiganii căldărari, provenind din Germania (1867) şi din Ţările de Jos (1868). Începând cu 1872, ţiganii ursari îşi vor face apariţia şi pe drumurile din Franţa, primii venind din Serbia şi din Bosnia, cu paşapoarte turceşti şi purtând nume precum: Galubovich, Lazarovich şi Mitrovich. Cei veniţi în anii următori vor purta nume sârbeşti.

Grupul de 99 de căldărari „greci” care vor sosi