în 1886 cu trenul la Liverpool provin, conform paşapoartelor, din toate zonele Greciei şi Turciei europene, dar şi din Serbia, Bulgaria şi România. Plecând din Corfu, debarcă la Miliwall, dar în anul următor vor părăsi ţara.{219} Între 1893-1897 şi apoi între 1907-1908 apar o serie de mărturii referitoare la prezenţa ţiganilor ursari în sudul Scoţiei şi nordul Angliei, în acelaşi timp menţionându-se existenţa unui adevărat conglomerat de limbi. Dar în primul deceniu al secolului XX, cei care vor atrage în principal atenţia în Anglia vor fi ţiganii geambaşi veniţi din Germania. Către sfârşitul anului 1904, o ceată numeroasă de ţigani cu paşapoarte germane, izgoniţi fiind din Olanda, vor produce o mare nelinişte poliţiei şi Ministerului de Interne până la plecarea lor la Hamburg, după o şedere de câteva luni în Anglia. Un al doilea val va urma în 1906, şi din primăvara până în toamna acelui an presa cotidiană şi cea săptămânală se vor alătura poliţiei într-o campanie împotriva ţiganilor.{220} Evenimente similare vor fi consemnate în Franţa, Germania şi Elveţia. Cea mai mare agitaţie însă va fi produsă câţiva ani mai târziu de mişcările unei cete de căldărari. Deplasările lor vor cuprinde mai multe ţări din vestul continentului european. Intre mai 1911 şi octombrie 1913 o serie de familii purtând nume precum: Choron, Kirpatsh, Demeter şi Maximoff, se vor deplasa cu trenul prin Anglia. Abandonându-şi căruţele în Franţa, aceştia vor aduce totuşi cu ei spaţioasele corturi, foarte asemănătoare cu cele pictate de Bonnet la Carpentras cu peste 40 de ani înainte, pe care le vor ridica în diferite oraşe de pe tot cuprinsul arhipelagului britanic.{221} Înainte, aceştia colindaseră prin mai toată Europa şi, odată ajunşi în Anglia, vor da o uşoară notă orientală monotoniei maidanelor din oraşe. Femeile lor, cu monedele de aur împletite în păr şi cu salbele înşirate la gât şi peste piept, alcătuiau o privelişte extraordinară, complet diferită de cea pe care o ofereau dublurile lor englezeşti, cu toate podoabele şi toaletele lor. Bărbaţii cu pantalonii lor bufanţi, vârâţi în cizmele înalte, cămăşile viu colorate şi jachetele şi vestele cu nasturi mari din argint (unii cât un ou de găină) răspândeau aceeaşi strălucire. Bărbaţii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului cu reparatul cazanelor şi vaselor din cupru, de prin diverse ateliere şi fabrici, hoteluri şi restaurante. Dar, pe cât au fost de apreciaţi pentru îndemânarea lor, pe atât au fost de criticaţi pentru preţurile lor umflate.

Doar puţini dintre nou-veniţi vor rămâne în Anglia. Unii se vor îndrepta spre cele două Americi, alţii se vor răspândi iarăşi pe continent. În multe ţări europene, romii vor deveni o nouă şi solidă pătură a populaţiei ţigăneşti. Cei care traversează Atlanticul vor reuşi chiar să devină o componentă şi mai importantă, întrucât înrădăcinarea ţiganilor în America de Nord în perioada colonială a lăsat, după cât se pare, doar foarte puţine urme durabile. Deplasarea ţiganilor către Statele Unite se va produce cu intensitatea valului general de imigrare.{222} Emigrarea în masă din Europa către continentul nord-american va începe în 1815, şi tocmai valul acesta uriaş al imigranţilor va determina structura actuală a populaţiei ţigăneşti din Statele Unite. Până la mijlocul veacului al XIX-lea mai mult de jumătate din numărul total al imigranţilor aveau să provină din insulele britanice, şi în deceniul şase al aceluiaşi secol sosirea ţiganilor (romnichels) din Anglia avea să atingă punctul culminant. Aceştia vor veni în număr mic, sub formă de familii, dar chiar şi în perioada de vârf dintre 1850-1862 numărul lor nu va depăşi 400 de persoane. Vor prefera să se stabilească în Ohio, în Pennsylvania şi în Virginia şi vor practica o mare varietate de îndeletniciri ambulante: geambăşitul, cositoritul şi împletitul coşurilor, în cazul bărbaţilor; femeile, în schimb, vor practica ghicitul şi vânzarea de articole mici şi ieftine. Geambăşitul va deveni treptat, în mod categoric, îndeletnicirea predominantă a bărbaţilor.{223} În deceniul opt al secolului al XIX-lea se vor pune bazele actualei comunităţi de ţigani, deşi, până la Primul Război Mondial, vor continua să sosească noi membri. Descendenţii lor mai sunt cunoscuţi încă sub numele de romnichels, continuând să folosească propriul dialect şi să păstreze o anumită distanţă socială, atât faţă de alte grupuri de ţigani cât şi faţă de cei din afara etniei.

În deceniul nouă al secolului al XIX-lea, într-o vreme când economia americană se afla în plină creştere spectaculoasă, se produce o schimbare radicală a principiilor generale ale imigrării în Statele Unite, cu o pronunţată deplasare a ţiganilor dinspre ţările din sudul şi centrul continentului european. Din acel moment şi până în 1914, nou-veniţii vor proveni în principal din Austro-Ungaria, Italia, Grecia, Rusia, România şi Turcia, lor alăturându-li-se şi unele grupuri de ţigani. Primii, după cât se pare, au fost romi din Austro-Ungaria, care au debarcat la New York în 1881, urmaţi apoi în 1882 de ţigani rudari, ce se declară de naţionalitate bulgară şi spaniolă şi, în cele din urma, în 1883, de un grup de lăutari austro-ungari. Se presupune că aceştia din urmă au făcut parte dintre primii ţigani slovaci, din Ungaria, pe ai căror urmaşi romii din America îi numesc în general „başalde” sau „lăutarii”. Unii au sosit via Cuba, alţii (începând cu 1900) via Canada, Mexic sau America de Sud, unde reglementările referitoare la intrare erau mai îngăduitoare. Rudarii erau artişti, saltimbaci, lăutari, dresori de animale; soseau adesea însoţiţi de urşi şi maimuţele lor dresate şi de obicei se declarau de naţionalitate austro-ungară sau turcă. (La acea vreme termenul de turc, în accepţie europeana, avea un sens mult mai larg, fiind aplicat şi în cazul teritoriilor recent ieşite de sub dominaţia Imperiului Otoman, precum Bosnia-Herţegovina.) Se pare că romii câştigau mai bine decât rudarii, dar ambele grupuri aveau să depăşească constant numărul mediu de imigranţi. Majoritatea romilor, care se îmbarcaseră adesea din porturile de la Marea Nordului şi din cele engleze, s-au declarat de naţionalitate austro-ungară, rusească sau sârbească. Unul din grupurile sârbeşti care se remarcă din punct de vedere numeric este acela