M-am întors la cămin şi i-am scris o scrisoare lungă pe care i-am trimis-o acasă la părinţi, la Kobe. Mă gândeam că oriunde s-ar fi mutat, părinţii ei îi vor trimite scrisoarea.

  I-am mărturisit cinstit ce simţeam. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam şi chiar dacă îmi dădeam silinţa, probabil că-mi va trebui mult timp să le înţeleg. Am precizat că nu ştiam unde voi fi la vremea la care le voi înţelege, dar acum nu-i pot face nici o promisiune, nu-i pot cere nimic, nu sunt capabil să aştern cuvinte frumoase pe hârtie. În primul şi în primul rând ne cunoaştem prea puţin unul pe celălalt, dar dacă îmi va acorda suficient timp, îmi voi da silinţa să fac în aşa fel încât a doua oară când ne vom întâlni să ne simţim mai bine. I-am scris că vreau să o mai întâlnesc şi să stăm de vorbă pe îndelete. De când l-am pierdut pe Kizuki, n-am mai găsit pe nimeni altcineva în faţa căruia să-mi pot deschide inima şi presupuneam că la fel i s-a întâmplat şi ei. Probabil că noi doi aveam nevoie unul de altul mai mult decât ne-am fi imaginat şi poate de aceea relaţia noastră a luat o asemenea întorsătură neplăcută. I-am mărturisit că poate n-ar fi trebuit să fac ceea ce am făcut, dar atunci aşa crezusem de cuviinţă şi, oricum, ceea ce am simţit pentru ea nu mai simţisem niciodată pentru nimeni altcineva. O rugam să-mi răspundă, să-mi scrie orice, numai să ştiu de ea.

  Nu am primit nici un răspuns. Ceva se rupsese în mine şi nimic nu a mai putut umple golul. Mă simţeam ciudat de uşor, iar sunetele din jur răsunau ca nişte ecouri sparte. Am început să merg cu regularitate la şcoală şi să particip la toate cursurile. Acestea erau plictisitoare, cu colegii nu vorbeam, dar nu aveam altă soluţie. M-am aşezat de bună voie în primul rând, nu scoteam un cuvânt, mâneam singur, eram tot timpul singur şi m-am lăsat de fumat.

  La sfârşitul lunii mai s-a intrat în grevă. Toată lumea era nemulţumită de dezorganizarea din facultăţi. „Jos cu facultăţile!”, se striga. Bun, jos cu ele, îmi ziceam eu. Călcaţi-le în picioare! Faceţi-le bucăţele! Mie nu-mi pasă. Îmi trag şi eu sufletul şi mai fac şi ce-mi place. Sunt pregătit pentru orice şi la nevoie dau şi o mână de ajutor. Hai! Daţi-i drumu'! Din pricina blocadei din campus şi a suspendării cursurilor, am început să lucrez la o agenţie de transport. Stăteam în stânga şoferului şi ajutam la încărcarea şi descărcarea camioanelor. La început mi s-a părut foarte greu, mă durea tot trupul, dimineaţa abia reuşeam să mă scol, dar pentru că leafa era bună şi făceam mişcare, nu am renunţat. În plus, simţeam că-mi umplu golul din suflet. Lucram cinci zile pe săptămână la agenţia de transport şi trei nopţi pe săptămână păzeam magazinul de discuri. În serile în care nu lucram, stăteam la mine în cameră, beam whisky şi citeam. Cavaleristul nu se atingea de băuturi alcoolice şi nici măcar nu suporta mirosul. De câte ori mă vedea trântit pe pat cu sticla în mână, strâmba din nas şi se văicărea că nu poate învăţa. Mă trimitea întotdeauna să beau afară.

  — Ieşi tu! ţipam eu.

  — Dar ştii că re-reg-regulamentul nu-ţi permite să b-b-bei în cămin, nu? îmi spunea.

  — Ieşi tu! repetam eu.

  Când mă vedea nervos, nu mai zicea nimic, dar pentru că apuca să-mi strice dispoziţia, ieşeam pe acoperiş ca să beau acolo, de unul singur.

  În iunie i-am mai scris o scrisoare lungă lui Naoko, trimiţând-o tot la Kobe. Conţinutul era, în linii mari, asemănător cu cel din scrisoarea anterioară. La sfârşit îi scriam că îmi este îngrozitor de greu să tot aştept de la ea scrisori care nu vin şi că nu voiam decât să ştiu dacă am supărat-o cu ceva. În clipa în care am pus scrisoarea la cutie, am avut senzaţia că golul din sufletul meu creşte.

  Tot în iunie am ieşit cu Nagasawa la agăţat fete, de două ori. A fost foarte simplu. Prima fată a făcut pe nebuna când am ajuns cu ea la hotel şi am vrut să o dezbrac, dar când am scos cartea să citesc şi n-am mai băgat-o în seamă, a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Cea de-a doua, după ce-am făcut amor cu ea, a vrut să ştie o mulţime de lucruri despre mine: cu câte fete m-am culcat, de unde sunt, ce facultate urmez, ce fel de muzică îmi place, dacă am citit romanele lui Osamu Dazai14, unde mi-ar plăcea să merg dacă aş putea călători, dacă sunt de părere că sfârcurile ei sunt prea mari în comparaţie cu ale altor fete. I-am răspuns calm la întrebări şi apoi m-am culcat. A doua zi dimineaţa a vrut să luăm micul dejun împreună şi iar m-a sâcâit cu tot felul de întrebări, după ce că ouăle, pâinea prăjită şi cafeaua de la ceainăria în care am intrat n-aveau nici un gust. M-a întrebat cu ce se ocupa tatăl meu, dacă am avut note bune la liceu, în ce lună m-am născut, dacă am mâncat vreodată broaşte etc. Mă durea capul pur şi simplu, aşa că, de îndată ce-am terminat de mâncat, i-am spus că trebuie să plec la muncă.

  — Nu ne mai întâlnim? m-a întrebat ea cu o privire languroasă.

  — O să ne mai întâlnim, i-am răspuns, întorcându-i spatele.

  Pe drum am ajuns să mă întreb ce naiba fac, ce naiba se întâmplă şi îmi era pur şi simplu silă de mine. N-ar trebui să fac aşa ceva, îmi spuneam, şi totuşi… nu aveam de ales. Trupul meu tânjea după femei, dar ori de câte ori mă culcam cu asemenea fete, mă gândeam la Naoko, la pielea ei albă în întunericul camerei, la suspinele ei, la