m-am gândit că soţia mea o să se amărască şi mai mult. Ar fi fost îngrozitor dacă ar fi trebuit să ne mutăm din zonă numai pentru faptul că nu ne era prielnică deocamdată. Dată fiind situaţia noastră financiară, o mutare ne-ar fi dat peste cap.

  — Da, mi-a spus că pisica nu se mai află prin apropiere.

  — Adică nu se va mai întoarce acasă niciodată?

  — Asta nu am de unde să ştiu. Afirmaţiile ei au fost extrem de vagi, dar mi-a promis că ia legătura cu mine de îndată ce are veşti.

  — Crezi că putem avea încredere în ea?

  — Nu ştiu ce să zic. Nu mă pricep deloc la asemenea lucruri, am spus în timp ce-mi mai turnam nişte bere în pahar. Am aşteptat să se aşeze spuma.

  Kumiko îşi puse coatele pe masă şi-şi rezemă bărbia în mâini.

  — Femeia aceea nu acceptă bani sau vreo altă răsplată pentru serviciile făcute, nu?

  — Da, asta este în favoarea noastră. Deci, nu pierdem nimic: *; u ne costă bani, nu ne fură sufletele, nu ne răpeşte prinţesa. N u avem nimic de pierdut.

  — As vrea să înţelegi un lucru, spuse Kumiko. Motanul este foarte important pentru mine… ba nu, chiar pentru amândoi. L-am găsit în săptămâna de după cununia noastră. L-am găsit amândoi, îţi aminteşti?

  — Normal că-mi amintesc.

  — Era încă pui şi stătea zgribulit în ploaie. Ploua torenţial şi am venit să te iau de la gară cu umbrela. L-am găsit când ne întorceam, îl aruncase cineva într-o ladă goală de sticle de sake, la intrarea în magazinul de băuturi. Este prima pisică pe care o cresc în viaţa mea şi este foarte importantă pentru mine. Chiar un fel de simbol aş spune^agwţăjcui-mi pot permite să o pierd.

  Da, ştiu.

  &

  TiMIŞ

  — Dar cât am căutat-o… Cât ai căutat-o şi tot n-a apărut. Au trecut deja zece zile de când a dispărut. L-am sunat pe fratele meu cu gândul să-mi recomande o ghicitoare sau să găsească o soluţie. El cunoaşte multă lume. Ştiu că nu-ţi place să apelez la fratele meu, dar el a moştenit de la tata şi abilităţile de clarvăzător.

  — A, uitasem de tradiţia familiei voastre, am zis eu cu un ton la fel de rece ca briza de seară din fiorduri. Dar ce legătură are această femeie cu Noboru Wataya?

  Kumiko dădu din umeri.

  — S-au cunoscut probabil întâmplător. În ultima vreme şi-a făcut foarte multe relaţii.

  — A, da?

  — Fratele meu susţine că individa are puteri miraculoase, dar recunoaşte că e puţin cam stranie, îmi zise Kumiko amestecând cu furculiţa în budinca de macaroane. Cum ziceai că o cheamă?

  — Malta Kano. Îmi spunea că a trăit ca un ascet pe insula Malta.

  — A, da, Malta Kano. Ce impresie ţi-a făcut?

  — Greu de spus. Mi-am privit mâinile odihnindu-se pe masă. Cel puţin nu m-a plictisit şi ăsta-i mare lucru. Vreau să spun că lumea e plină de ciudăţenii pe care nu le înţelegem şi că trebuie să se găsească cineva care să umple vidul respectiv şi atunci e mai bine să fie o persoană care nu plictiseşte, care nu enervează. Nu am dreptate? Ca de pildă, domnul Honda.

  Exemplul a amuzat-o grozav.

  — Da, a fost un om minunat, îl plăceam foarte mult.

  — Şi eu.

  După ce ne-am căsătorit, l-am vizitat lunar pe bătrânul domn Honda, timp de vreun an de zile. Era renumit în familia Wataya pentru felul în care intra în transă. Din păcate nu auzea prea bine şi de aceea, cu tot aparatul auditiv, înţelegea foarte greu ceea ce-i spuneam. Trebuia să ţipăm de se cutremurau pereţii. Mă întrebam cum de auzea ce-i spuneau spiritele. Sau cine ştie? Poate că auzi ce-ţi spun spiritele cu atât mai bine, cu cât eşti mai tare de urechi, îşi pierduse jauzul în război. A fost caporal într-o garnizoană din Manciuria, în timpul, bătăliei de la Nomonhan (la hotarul dintre Manciuria şi Mongolia Exterioară), în 1939, cu o unitate sovieto-mongolă, s-au spart timpanele când a explodat o bombă sau o grenadă în apropierea lui.

  Nu ne duceam la domnul Honda în vizită din pricina credinţei noastre în puterile lui extrasenzoriale. Nu m-au interesat niciodată asemenea probleme, iar Kumiko credea şi mai puţin decât părinţii sau fratele ei. Era superstiţioasă în felul ei, o prezicere ile rău augur o dădea peste cap, dar nu a tentat-o niciodată să lase totul baltă pentru a se ocupa de forţe supranaturale.

  Mergeam la domnul Honda pentru că ne rugase tatăl ei. Ca să fiu mai exact, ştiam că nu era uşor să-i obţinem consimţământul de a ne căsători dacă nu procedam astfel. Mărturisesc că am considerat-o o condiţie cam bizară, dar m-am conformat pentru a evita complicaţii. Tatăl ei era funcţionar guvernamental. Fiu al unei familii nu prea înstărite din Niigata, el urmase Universitatea Tokyo şi, datorită rezultatelor excepţionale la învăţătură, ajunsese să facă parte dintre membrii de elită din Ministerul Transportului. Până aici, toate bune şi frumoase. Nu puteam decât să fiu mândru de el. Numai că asemenea oameni sunt de regulă cumplit de înfumuraţi şi, aşa cum se întâmplă de obicei, nu ştiu decât să dea ordine şi să creadă că totul li se cuvine. Pentru el nu conta nimic altceva decât ierarhia. Se pleca cuviincios în faţa superiorilor, dar îi călca pur şi simplu în picioare pe cei inferiori lui. Nici eu, nici Kumiko nu am crezut o clipă că un asemenea om ar putea să accepte drept partidă pentru fiica lui un tânăr de douăzeci şi patru de ani, proaspăt absolvent de facultate, fără casă, fără bani, fără perspective. Noi aveam de gând să ne căsătorim oricum, iar dacă părinţii ei nu şi-ar fi dat consimţământul, ne-am fi dus existenţa în continuare, împreună, fără să mai avem nimic a face cu ei. Eram tineri,