Două ceasuri mai târziu, intra în curte şi închidea uşurel poarta de la drum, ca şi când s-ar fi întors de pe colea de prin vecini. Catrina nu se uită la el. Era vremea culesului viilor, a boambelor şi a prunelor, şi în sat începeau să ardă cazanele de distilat ţuică. Numai că Moromete nu arăta câtuşi de puţin ameţit, semn că ar fi întârziat până acum lângă vreunul din ele. Ea se opri lângă bărbat şi îl privi stăruitor cu ochii ei răi şi verzi:

– De ce te-ai mai întors?

Ştia aşadar de unde, şi presimţea cumva că o ruptură s-a petrecut în viaţa lor pe care o trăiseră împreună zi şi noapte, timp de mai bine de treizeci de ani? O curiozitate rece strălucea în licărirea ochilor ei şerpeşti. La un astfel de lucru nu se gândise niciodată. De când născuse cu el al cincilea copil, al cărui cap mare şi mort o înspăimântase pe ea pentru totdeauna de viaţa trupului, îl gonise de lângă ea. El avea pe atunci abia patruzeci de ani şi părea să se fi împăcat uşor cu gândul că viaţa lui de bărbat lua sfârşit. Iată însă că nu luase. După douăzeci de ani se ducea cu căruţa cu sora fostei lui neveste (aflase acest lucru chiar de cu seară) şi dormea la ea acasă, în pat străin.

– Mai bine ai fi rămas şi ai fi murit acolo, mai zise, nu era nevoie să te mai întorci să te mai văd şi eu la faţă.

Continuă să se uite la el stăruitor. Îşi pierduse minţile şi avea să trăiască cu el acea ruşine a femeilor care îşi văd bărbatul de şaizeci de ani rătăcind taman la bătrâneţe, sau totul avea să se oprească numai la atât? Nu află însă nimic sfredelindu-l cu privirea, şi o expresie de nelinişte şi de ură îi adânci trăsăturile.

– De ce? zise Moromete liniştit. Cum să nu mă mai fi întors? De dorul tău m-am întors, adăugă batjocoritor, căutând în chichiţa lăzii. Unde sunt, Ilinco, banii ăia? ceru el fetei.

– Ce faci cu ei?

– Dacă mă mai întrebi o dată ceva în felul ăsta, îţi dau una, fetiţo, după ceafă, de rămâi cu gâtul strâmb şi o să te uiţi pe dedesubt la bărbatu-tău pe care o să-l iei. Adu banii încoace!

Ilinca surâse şi se supuse parcă încântată simţind gheara de altădată a leului. De ce să se supere? Nu era tatăl ei? Nu-i trecuse el casa pe numele ei? Ştia că ţine cel mai mult la ea, şi era adevărat că prea se înmuiase el în ultimii ani. Bine că îşi revenise. O fi adevărat că a dormit la Fica? Adică chiar o fi dormit cu ea, sau or fi stat şi ei de vorbă?

– Tată, şopti ea tainic, dându-i banii, ai grijă de lume. Eu ştiu că Fica ţine la tine, de când eram eu mică şi mă duceam pe la ei. „Ce mai face, Ilinco, tac-tău? Ce mai drege, Ilinco, tac-tău? Unde-a mai fost, Ilinco, tac-tău?” Dar credeam că i-a trecut. Ca să nu bage lumea de seamă nu te duce pe la ea vreo câteva săptămâni. Nu trebuie să vorbească lumea. Stăpâneşte-te, tată!

– Până nu te văd măritată, e un sfat pe care eu nu îndrăznesc să ţi-l dau, zise Moromete sarcastic.

– Ce sfat?

– Să te stăpâneşti! Când îmbătrâneşti şi mori nu-ţi ajută ce zice lumea.

– Aşa e, dar dacă se poate şi fără să rânjească lumea, de ce să nu ţii seamă?

– Proştii rânjesc orice-ai face! zise Moromete scurt. Pe maică-ta ai ţinut-o de rău când a fugit de-acasă? N-ai grijă, nu-mi trebuiesc banii să mă duc să chefuiesc. Am treabă, şi de dus mă duc unde vreau eu, când am eu chef, orice-ar zice lumea. Care lume? exclamă el cu un glas ca şi când lumea ar fi pierit. Care lume, Ilinco? Cârstache al lui Dumitrache? Ion al lui Miai? Cocoşilă? Udubeaşcă?

– Ăştia care vin pe la tine şi îţi place să vorbeşti cu ei. Giugudel, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir! Şi alţii care stau cu ochii pe tine.

Moromete nu mai zise nimic, începu să-şi văcsuiască bocancii şi să-şi perie pantalonii. Se bărbieri. Îşi schimbă cămaşa şi flanela. Pe urmă, înhamă caii la căruţă şi se duse la gară.

IV

Nu intră însă în ea, ci ocoli pe un drum ce ducea spre marele siloz, o construcţie care urca singuratică spre cer, ca un zgârie-nori pe această câmpie în care totul era mic.

– Mă, băiatu ăsta, se adresă el unuia care stătea rezemat de zid, dar care nu era deloc băiat, ci soldat de gardă îmbrăcat în uniformă.

Fuma tutun uitându-se pe gânduri peste câmpia netedă.

– Ia spune-mi, zise Moromete, Ţugurlan e aici?

– Cum să nu, zise soldatul.

– Că ăsta nu dă neam pe-acasă, unde-o fi dormind?

– Aicea doarme, are o odăiţă chiar în siloz, lângă birou. Nea Stane, strigă el întorcându-i lui Moromete spatele şi intrând înăuntru şi abia atunci se văzu că avea o puşcă cu el, o armă adevărată, militară, cu bătaie lungă. Vino încoace, nea Stane, că te caută cineva.

Ţugurlan ieşi afară şi când văzu cine îl caută ridică o sprânceană. Nu apucase să se închege prietenia dintre ei doi, arestarea şi condamnarea lui Ţugurlan de dinainte de război parcă pusese între ei ceva străin, mai ales că nici Moromete nu mai fusese multă vreme acelaşi ca în ziua când stătuseră ei doi pe arie şi se simţiseră atât de bine.

Sfârşitul istoriei cu Aristide, când acesta făcuse recurs pentru el şi îl scosese din închisoare după câteva luni, în loc să stea doi ani, nu-l îmblânzise câtuşi de puţin pe Ţugurlan. Dar el trăise pe atunci o stare ciudată, pe care n-avea s-o uite: i se păruse că tot ceea ce i se întâmpla lui, chiar şi închisoarea, avea un rost, nevoia de a se împăca cu lumea, apoi bătaia de la moară care îi arătase că această