împăcare cu lumea şi cu sine nu putea avea loc dacă înghiţea ca prietenul său Ion al lui Miai să fie umilit şi apoi el însuşi lovit de jandarm în mijlocul satului. Peste flacăra îndrăznelii în care inima sa ardea de totdeauna, s-ar fi aşternut o lespede de gheaţă. Şi înţelesul acestor încercări tocmai acesta era, îl descoperise în închisoare: trebuie să existe pe această lume şi oameni fără frică, altfel toţi vom fi îngenuncheaţi şi vor domni peste noi cei ticăloşi şi cei slabi, cu ajutorul puterii. Cine ştie? Dacă într-o zi o să fie nevoie tocmai de ei, de cei îndrăzneţi, şi ei vor lipsi sau vor fi cu inima moartă? Fără să-l ierte, îl uitase însă pe Aristide, ciulind şi el, ca şi alţii, urechea la bubuitul tunului care începuse într-o parte a lumii, se rostogolise apoi în cealaltă parte, aducând cu sine ameninţări pentru tot ceea ce însemna pe pământ putere şi bogăţie.

Ţugurlan înţelese. Intră în partid imediat ce se termină războiul atras de alt fel de oameni decât cei care aveau să formeze mai târziu în sat prima celulă comunistă, nu de genul tânărului notar de mai târziu, care făcea un joc greu de descifrat; nu se înţelegea dacă era comunist, fiindcă era notar şi primise un ordin, sau era notar, fiindcă era comunist şi fusese trimes în acest sat cu o misiune din partea partidului său. Pe Ţugurlan îl atrăseseră unii, mai bătrâni, pe care pe urmă nu-i mai văzuse decât o dată când îl scăpaseră de excludere. După aceea nu mai reuşise să dea de ei, pe unde se ducea, i se răspundea că „tovarăşul nu mai activează în acest sector”.

Ce se întâmplase?

Îndată după înscrierea sa, Ţugurlan fu numit primar în locul lui Aristide, care aproape că plecă singur, înţelegând ce vremuri veneau. Nu trecură însă mai mult de câteva zile, şi satul amorţit în adâncurile lui de rănile primite după atâţia ani de război şi concentrări abia avu timp să audă că se schimbă ceva. Cum? Cine, Ţugurlan? A, da, ăsta e vechi comunist, dar auzi, cică l-ar fi dat şi pe el jos. Cică ar fi sărit şi i-ar fi bătut pe unii de la prefectura judeţului, s-ar fi pus cu pumnii pe ei şi i-ar fi dat afară din primărie. Ei, la ce te-ai fi aşteptat din partea lui Ţugurlan, dacă nu la una de felul ăsta?

Curios lucru, nimeni nu ştiu multă vreme ce se petrecuse de fapt, şi când se află nimeni nu-l lăudă pe Ţugurlan, unii fiindcă nu crezură că acest om ar fi ţinut cu satul (toată viaţa fusese contra satului), alţii fiindcă nu-şi dădură bine seama ce cauză apărase Ţugurlan, pericolul de care se vorbise trecând peste ei în cele din urmă fără ca ei să ştie cine îi ferise. Acei inşi care veniseră cică ar fi pretins noului primar să adune toate vacile din sat şi să le predea la armistiţiu. Toate vacile! Ţugurlan încercă la început să stea de vorbă cu ei cu binişorul. Ăia însă l-ar fi luat tare, ori execută ordinul, ori zboară de-acolo. „Cum, ce ordin e ăsta, să iai omului vaca din bătătură? Atâta are şi el, o vacă, fără ea moare de foame. Cu ce drept să i-o iai? N-ajunge că unora li s-au luat caii şi nu i-a mai văzut nimeni de-atunci?” „Nu ne priveşte.” „Nu vă priveşte? Dar ce vă priveşte?” „Armistiţiul! Asta ne priveşte. Tot ce-a fost captură, se dă îndărăt.” „Şi credeţi că noi am capturat, ăştia din Siliştea? Duceţi-vă la ăia care au, ce căutaţi aici să luaţi văduvei vaca din bătătură?” „Dumneata eşti membru de partid?” a fost atunci întrebat Ţugurlan. „Sunt!” „Nai să mai fii!” „De ce, că vrei dumneata?” „Da, fiindcă vreau eu. Şi să părăseşti de îndată primăria”. Şi atunci Ţugurlan cică ar fi sărit pe ei şi i-ar fi bumbăcit.

A venit în urma lui unul Terente, tot un comunist proaspăt ca şi Ţugurlan, care însă era cât pe-aci să semneze ordinul cu privire la aceeaşi problemă a vacilor. Dacă nu era Aristide să-i spună să nu semneze, cine ştie ce-ar mai fi ieşit.

Apărându-l să nu fie exclus din partidul în care abia intrase şi la care, în mod ciudat, Ţugurlan începuse să ţină (el care nu ţinuse niciodată la nimeni în afară de familia, rudele şi unicul său prieten, Ion al lui Miai), bătrânul activist care îl atrăsese pe el să se înscrie cică i-ar fi spus să nu mai sară niciodată la bătaie, dacă vrea să poarte numele de comunist, şi să stea şi să aştepte, fiindcă într-o zi o să aibă neapărat nevoie partidul de el şi o să-l cheme. Trecuseră însă şapte-opt ani de-atunci şi nu-l chemase nimeni.

El la adunările organizaţiei din comună nu se ducea, stătea la siloz unde câştiga o pâine bună şi venea acasă doar o dată pe săptămână să-i aducă muierii de-ale mâncării. Pe băiat, care ieşise foarte isteţ, dar care nu învăţase prea bine pentru examene şi căzuse la o admitere la liceul industrial din Piteşti, îl dăduse pe urmă la o şcoală de mecanici de pe la Pălămida şi acum era angajat acolo şi se însurase.

 

V

Vederea lui Moromete îl înveseli pe Ţugurlan. Avea aerul celui care tresare în adâncul fiinţei sale dându-şi seama că în trecerea egală a zilelor, se întâmplă din când în când şi câte un astfel de eveniment, să dea adică peste tine un om cu care vei ieşi în mod sigur din această scurgere cenuşie a timpului şi te vei ridica deasupra lui.

– Câţi ani sunt, mă Tugurlane, de când n-am mai stat de vorbă noi doi? zise Moromete în loc de bună-ziua.

– Păi, câţi să fie, vreo cincişpe, răspunse Tugurlan la fel de uimit că aceşti cincişpe ani erau pe-acolo pe-aproape prin preajma lor şi nici nu băgaseră de seamă când trecuseră.

N-aveau decât să facă ei doi un gest aşa cu mâna, adică duceţi-vă, voi, anilor, încolo de-aici, şi viaţa lor să se fi dat, foarte simplu, cu cincisprezece veri îndărăt.

Lângă gară, pe dreapta,