cum veneai dinspre Balaci, mai trăia o veche cârciumă, care nu făcea încă parte din trustul alimentaţiei publice locale. Era plină de ţărani sau mici funcţionari cu treburi pe la gară, ca Tugurlan, sau pe la oborul de vite (care se ţinea de două ori pe săptămână pe o poiană de alături). Nişte lăutari cântau cântece folclorice fără noimă, făcute de ei, în care apăreau cuvinte cum ar fi S.M.T., camion, cooperativă, amestecate cu leliţă, frunzuliţă şi altele. Moromete asculta cu o expresie de extremă încântare pe chip şi aproape că uitase de Ţugurlan, cu care se aşezase la o masă să bea un pahar.

Ţiganul lucra la Mat

Şi venea acasă beat.

gâlgâia milogit, însoţit de plânsetul scârţâit al viorii, lăutarul. Mai pe urmă ţiganul din cântec o lua pe urmele ţigăncii fugite cu un „boier” undeva la Calafat, intra în curtea acestuia şi zicea:

Dă-mi boierule nevasta,

Că mi s-a prăpădit casa.

iar acela îi spunea:

De-o vorbi pe ţigăneşte

Să ţi-o iai cum se găseşte;

De-o vorbi pe româneşte

Îţi tai capul ca la peşte.

Moromete mai ascultă câtva timp, apoi se întoarse şi îi spuse lui Ţugurlan:

– Cum vine asta, mă Stane? Ce, la noi mai sunt boieri care să-ţi taie capul ca la peşte? Ori ţiganul nu lucra la Mat, zise el, ori ăla care îi luase nevasta nu erea boier.

– Sunt cântece vechi, îl scuză parcă Ţugurlan pe lăutar; le-au aranjat şi ei pentru acuma, dar se vede că nu le-au aranjat bine.

– Păi tot ce e vechi, zise Moromete, se aranjează în felul ăsta ca şi când ar fi nou. Pe noi nu ne aranjează tot aşa? Cum, Tugurlane, lovi el deodată cu mâna în aer, ca şi când ar fi dat brusc frâu liber întregii lui gândiri, să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?

Ţugurlan nu se arătă deloc surprins. Privirea însă îi sticlea ascultându-l. Îşi amintea... Ocupaţiunea lor mintală... Facultăţi... Discursul domnului V. Madgearu...

– Poţi să concepi una ca asta? reluă Moromete. Adică eu să tac şi tu să vorbeşti, rolul meu rezumându-se doar să te ascult pe tine!?

Ţugurlan se gândea... Dincolo de cuvintele sale, omul ăsta care nu mai avea patruzeci de ani trăia parcă într-o veşnică nedumerire care nu era prefăcută, ci adevărată. Trebuia să-i răspunzi.

– Poţi să gândeşti, zise Ţugurlan, după ce îl lăsă pe Moromete să aştepte câteva clipe. Nimeni nu te împiedică, adăugă el. Ia model de la mine.

– De unde ştii?

– De unde să ştiu ce?

– Că nimeni nu te împiedică.

– Ţi-am spus eu. Pe mine nimeni nu mă împiedică.

– Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?

– Aşi vrea să ştiu cum, zise Tugurlan.

Moromete rămase câtva timp pe gânduri, apoi deveni parcă visător:

– Găsesc ei cum, zise el cu duioşie. Nu mi-a spus mie Niculae?! Te întreabă: ce părere ai despre tovarăşul Stalin?

Şi el pronunţă ca de obicei acest nume cum ar fi zis Călin.

– Ei, şi? zise Tugurlan. Spui şi tu ce-ţi cere, că e aşa şi pe dincolo şi ai terminat. Ce-ţi pasă ţie de ce spui despre Stalin?!

– Îmi pasă, zise Moromete, fiindcă îţi cere pe urmă să declari că fi-tu e duşman al poporului şi că n-ai nici în clin nici în mânecă cu uneltirile lui duşmănoase.

– Nu declari!

– Ei, şi tot acolo ai ajuns, zise Moromete.

– Adică unde?

– La puşcărie!

– Intri lIa puşcărie, zise Tugurlan brusc îndârjit şi glasul lui sună ca o sumbră ameninţare.

– Şi dacă mori acolo? zise Moromete.

– Ei, şi? făcu Tugurlan în acelaşi fel. Oriunde-ai fi, de-un mormânt tot ai parte. Măcar tu n-ai ce pierde, în timp ce pe ăla care te-a băgat acolo, îl apucă groaza la gândul că trebuie să moară ca şi tine şi că nimic din ce e el nu mai înseamnă nimic.

– Aşa dacă o luăm, la ce mai trăim, zise Moromete, dacă tot o să murim! Ba eu vreau să trăiesc, şi să trăiesc cum vreau eu, fără bineînţeles să mă pun fără nici un rost contra a ceea ce la lume nu-i pasă. Tineretu ăsta! Treaba lor! Dar mie să nu-mi trimeată domnul Vasile ameninţări prin şeful de post că nu mai am voie să stau de vorbă cu cine vreau eu. Să le trimeată ameninţările astea muierii ăleia a lui, Florica lui Ciupăgeanu, la care se uită în gura ei ca un nerod şi nu-şi dă seama că nu se procedează aşa cu oamenii care trăiesc mai de mult în satu ăsta! Am vrut, înainte să vin la tine, să vorbesc cu el, dar mi-aşi fi răcit gura de pomană. Cred că nici nu m-ar fi auzit, fiindcă urechea lui nu aude decât ce-i şopteşte răzbunarea: până nu termină cu toţi care au însemnat ceva în satu ăsta, o să fie surd şi orb. Dar am vorbit cu Isosică, Tugurlane, tu trebuie să laşi silozul ăsta în pacea lui şi să vii în sat şi să nu laşi comuna pe mâna lui alde Vasile al Moaşei. De ce stai tu deoparte? Trebuie să-ţi spun că în tine a mai rămas speranţa!

– Şi ce să fac eu, Moromete? zise Tugurlan îndată, semn că acest îndemn, care îi venea acum din afară, îi venise şi lui, şi nu o dată, dinlăuntru, şi că nu trecuse niciodată de întrebarea pe care acest îndemn o conţinea. Ce pot să fac? Crezi că eu nu-i urmăresc şi nu văz cum se mănâncă între ei? La ce-ar folosi să le sporesc şi eu numărul cu unu, chit că, să zicem, un oarecare timp aşi reuşi să ajung în fruntea comunei?

– Nu-mi răspunzi ca unul care îşi dă seama ce-i spun eu, zise Moromete.

Se lăsă o tăcere. Lăutarii terminaseră istoria lor cu ţiganca fugită, care la întrebarea bărbatului ei răspunde pe ţigăneşte şi deci ţiganul poate s-o ia cu el. Acum începuseră ceva foarte vechi şi le dârdâia bărbia ridicând vocea. Cei doi păreau însă acum surzi la cântecul lăutarilor şi la vocile celorlalţi care se încurcau,