– Ai dreptate, zise Tugurlan. N-am înţeles bine. Mai spune o dată.

– Tugurlane, zise Moromete, tu eşti omul care ne cunoaşti şi pe noi şi ştii ce a fost bun şi ce a fost rău în viaţa pe care am dus-o mai înainte şi îi cunoşti şi pe ăi săraci care acum sunt chemaţi să facă ei altă viaţă. Viaţa asta pe care vor ei s-o facă mai bună, cine îi împiedică? De ce cred ei că noi? Viaţa asta numai tu poţi s-o faci, fără să treci peste noi cum trec eu cu grapa peste bolovani. Nimeni altul în satul nostru nu e în stare să înţeleagă şi să facă ce spun eu acuma, afară de tine. Tu eşti speranţa! Întoarce-te în sat şi fă tu primul pas! Ai să vezi! O să vie alături de tine o sută.

Pe chipul lui Tugurlan începu să apară acea schimbare pe care o dă totdeauna bătaia nedorită sau neaşteptată a inimii, puternică şi înaltă, şi care apare înaintea gândirii sau a înţelegerii. Da’ la urma-urmei ce aşteaptă el? Să hotărască alţii pentru soarta tui? Iată chemarea! Nu venea de unde crezuse el atâta vreme că trebuie să vie, dar nu tot aici avea să ajungă? Curând avea să i se termine şi lui viaţa, şi ce s-a ales din ea?

– Oricât cred eu că ştiu ce s-a întâmplat în sat, e clar că ceva îmi scapă, de îmi vorbeşti tu aşa, zise el într-un târziu. Eu ştiu tot ce s-a întâmplat, dar n-ai vrea să-mi povesteşti şi tu? Vreau să aud de la tine. Spune-mi pe concret, de ce ai venit la mine.

Moromete îi explică: atâta vreme cât fiul său fusese activist la raion, nimeni nu îndrăznise să-l ameninţe în mod serios, în orice caz lui nu-i păsase. Acum îi păsa, gluma se îngroşase, dacă asta putea fi numită glumă, să fugăreşti un om care nu ţi-a făcut nimic şi să-l îneci în gârlă.

– Cine a făcut asta de fapt? întrebă Tugurlan.

– Cum cine, zise Moromete, Vasile! A treia zi, adică ce zic eu a treia, a doua (că în prima a fost ocupat să-şi aresteze neamurile şi să le trimită la puşcărie) au pornit prin sat să ia bucatele oamenilor şi alde Gheorghe al Măriei lui Piţur, ginerele lui Trafulică, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre pădure. Dar apa se umflase şi l-au împins în gârlă şi l-au înecat...

– Vasile a făcut chestia asta? întrebă Tugurlan.

Moromete răspunse fără şovăire că da, Vasile personal, nu era el preşedinte, nu dăduse el ordinele cum să se procedeze? Şi atunci? Să te mai miri când o să auzi că cine ştie ce-are să le facă şi lor, lui Moromete şi prietenilor lui?

– Nu e bine, zise Tugurlan răguşit.

– Nu e bine deloc, zise Moromete apăsând pe ultimul cuvânt, vrând să arate că absenţa binelui nu e totdeauna totală, dar că în cazul de faţă era. Întrebarea mea, Tugurlane, continuă el, e următoarea: tu cu Isosică poţi să te înţelegi?

– Pot, reflectă Ţugurlan. Dar ăsta te vinde la prima cotitură.

– Numai dacă e la ananghie, explică Moromete. Ideea mea e că Vasile o să-l dea jos şi pe Isosică şi Isosică ştie şi el ce-l aşteaptă, i-am spus şi eu, dar ştia şi el, că nu e prost. Vii, Ţugurlane?

Ţugurlan nu răspunse, dar turnă, parcă îndârjit, în pahare, pe care apoi le ciocniră şi le goliră însetaţi.

– Cum o să faci şi cum să procedezi, asta ştii tu mai bine şi părerea mea e să intri la moară cantaragiu, reluă Moromete. Asta poate să-ţi aranjeze Isosică, chiar dacă n-o să fie deloc lesne, fiindcă o are şi el pe cap pe muierea aia a lui rea, pe Ciulea. Da’ trebuie să-ţi facă, îţi garantez. În ce mă priveşte pe mine, o să vă vorbesc pe-amândoi de bine prin toate părţile. Şi o să am dreptate. Fiindcă dacă eu îţi spun ţie o vorbă, ştiu că ne înţelegem. Mai mult îmi dau şi eu seama că nu se poate, Ţugurlane, eu ştiu încotro mergem! Ce vreau eu personal, e să mergem cât mai încet fiindcă nu sunt neam doritor să văd şi cu ochii ce-o fi! Îmi închipui! Noi, care am apucat să trăim pe loturile noastre până la şaizeci de ani, rămânem la asta. Dar eu nu neg că poate să iasă bine pentru voi, care n-aveţi ce pierde, şi pentru ăştia tinerii, care nu ştiu ei bine ce înseamnă să ai pământul tău la deal şi căruţa şi vitele în bătătură... Ştiu un lucru, că pământul trebuie muncit, şi nu cum crede Bâznae, că o să se coacă bucatele pe el singure. Vii, Ţugulane?

– Vin Moromete, răspunse de astă dată Ţugulan şi prin chipul lui nebărbierit şi încă tânăr ţâşnea parcă din nou, însufleţindu-l ca odinioară când prietenul său fusese bătut, dogoarea îndrăznelii şi a hotărârii.

VI

Pe la începutul lui septembrie se prezentă într-o după-amiază spre seară la poarta comitetului de partid din Pălămida o fată care spuse că îl caută pe tovarăşul Moromete Niculae şi că vrea să vorbească cu el. Ea nu zise dacă se poate, ci pur şi simplu vroia să vorbească cu activistul. Omul de la poartă era unul care n-o cunoştea şi îi ceru buletinul. Îl deschise la prima pagină, îl ţinu astfel deschis cu mâna lui făcută să ţină buşteni şi nu hârtii şi cu cealaltă ridică receptorul care semăna cu cel al lui Zdroncan şi întrebă pe cineva din comitet dacă tovarăşul Moromete putea să vină până la poartă unde îl aştepta... Şi aici el silabisi cam mirat şi nesigur: Fântână Măria...

– Da? zise el. Nu poate? Aha! făcu omul. Bine. Nu poate, i se adresă el apoi fetei, dar în clipa aceea uşa se deschise din curte şi apăru în biroul mic al informaţiilor chiar cel căutat.

Cu mâinile în buzunar Niculae ieşi cu ea în stradă şi o întrebă ce vroia. Fata avea înfăţişarea celui care vine de departe la o rudă, a găsit-o şi e bucuros cu măsură, aşa