Câțiva dintre cei mai curajoși l-au crezut pe cuvânt și au continuat să aleagă din rămășițe.

– Edeard! îl avertiză Kanseen.

– Ah, în sfârșit. Edeard o observă pe Kristabel care își făcea apariția de pe una din străzi. Purta o rochie verde și un șorț cu pete de sânge pe el. O maică mergea alături de ea, o femeie în vârstă, țeapănă și suspicioasă. Ea prezida Biserica Madonei din Sampalok, una dintre sarcinile cele mai ingrate din cartier. Se vedea asta din comportamentul ei. Era mult mai dură decât majoritatea maicilor Madonei pe care le întâlnise Edeard.

Bijulee îl îmbrățișă pe Macsen, în timp ce Dybal îl bătea pe spate. Macsen scânci la impact. Kanseen îl ținea acum în brațe pe agitatul Dium, care era încântat să-și vadă mătușa.

Kristabel îi dădu lui Edeard un sărut rapid.

– Ești bine?

– Da. Dar chiar nu mai vreau zile ca asta.

– Nu vor mai fi.

– Tot mai vrei să te căsătorești cu mine?

– Desigur. Despre asta e vorba? arătă ea spre maică.

– Nu. Iartă-mă. Este vorba despre menținerea statului de drept. Asta e ceea ce le dă oamenilor speranță. Și au nevoie de acest lucru, mai ales azi.

– Te iubesc, a murmurat ea.

Maica tuși pentru a atrage atenția.

– Ai cerut să mă vezi, Mergătorule-Pe-Apă.

– Da, maică. Cred că s-ar putea să avem nevoie să oficiezi o ceremonie.

– Ce fel de ceremonie?

– Macsen, cred că cel mai drag prieten ți-a spus să nu mai pierzi niciun moment.

– Ce?

Dybal începu să chicotească.

– Ai ceva să întrebi pe cineva? a spus Edeard calm. Chiar acum?

Macsen i-a aruncat o privire neîncrezătoare.

– Cred că glumești, a mârâit el printre buzele strânse.

– Eu sunt Mergătorul-Pe-Apă și se pare că nu mă țin de glume.

Recuperatorii își salvaseră prada și acum se apropiau pentru a urmări cel mai nou spectacol bizar ce se juca azi în piață. Polițiștii au început să se adune și ei, plini de interes. O mulțime de televederi se concentrau din nou pe piață. Edeard întinse un braț. Un inel de argint fulgeră afară din grămada de resturi zburând prin piață direct în mâna lui. I-l oferi lui Macsen cu un gest elaborat.

S-ar putea să ai nevoie de ăsta.

– Oh, Madona!

Macsen luă inelul, ochii mărindu-i-se uimiți la cât de multe diamante fuseseră montate pe un obiect atât de mic.

– Serios?

– Serios, a spus Edeard.

Macsen trase o gură de aer și se lăsă pe un genunchi.

– Kanseen, nu sunt niciodată mai fericit decât atunci când sunt cu tine. Vrei, te rog, să-mi faci onoarea de a te căsători cu mine?

Era incredibil de ciudat, cu atât de mulți oameni înghesuiți în jur pentru a vedea și a auzi, dar fața lui exprima o dorință de necontestat.

– Da, dragul meu, a spus ea. Mă voi căsători cu tine.

Câțiva polițiști au fluierat și au aplaudat în semn de aprobare când Macsen i-a pus inelul pe deget. Acesta se încruntă la Edeard când inelul alunecă înapoi.

– Nu puteai găsi unul care să se potrivească?

– Maică, a spus Edeard, te rog să-i căsătorești acum.

– Edeard, nu, a zis Kanseen. Uită-te în ce hal sunt. Nunta mea ar trebui să fie… nu așa ceva.

– Îmi pare rău, a spus el. Am motivele mele.

– Motivele tale?

El a dat din cap.

– Ar fi bine pentru tine să fie niște motive temeinice, a murmurat ea.

Dybal dădu mirelui mâna miresei. Dinlay era cavalerul de onoare. Kathlynn stătea în spatele surorii ei, plângând și ținând în mână un buchet de flori smulse în grabă din straturile de pe străzile din apropiere. Kristabel și Bijulee s-au ocupat pe rând de Dium, care voia cu tot dinadinsul să ia parte la acțiune. Edeard o ținea de mână pe Kristabel atunci când putea, ascultând cuvintele maicii cu grămada de gunoi din conac drept fundal pentru mireasa și mirele uzi și ciufuliți. Polițiștii au format un semicerc larg în jurul lor, urmați de o mulțime de locuitori curioși ai Sampalokului. Când s-a terminat, după ce s-au făcut promisiunile, s-au rostit jurămintele, iar mireasa a fost sărutată, Edeard s-a dus la prietenii săi.

Vocea și televorbirea lui au umplut piața.

– Când Rah ne-a scos din haos și ne-a adus în acest loc, orașul ne-a acceptat. Când Rah le-a permis celor mai credincioși prieteni și adepți ai săi să devină Maeștri ai Cartierelor, orașul nu a obiectat, pentru că el a ales cu înțelepciune. De-a lungul secolelor, cei din familia Diroal s-au îndepărtat de idealurile cărora li s-au dedicat la început, și ziua de astăzi este rezultatul acestui fapt. Niciunul dintre noi nu vrea să sfideze Constituția lui Rah, eu cel mai puțin dintre toți, așa că acum cer în mod public orașului să accepte numirea noului Maestru și a Stăpânei Cartierului Sampalok.

– Edeard! șuieră Kanseen furioasă.

Mergătorul-Pe-Apă făcu un gest și terenul de sub grămada de resturi deveni din nou fluid. Tot ce mai rămăsese din conacul dispărut al lui Bise a fost absorbit în jos, sub suprafață, însoțit de un sunet aspru, gâlgâit. Mulțimea își ținu respirația, excitată.

– Pășiți în mijloc, a spus Edeard calm, în timp ce substanța orașului se întărea din nou.

Macsen luă mâna soției sale și o trase în spațiul larg deschis. Ambii radiau nervozitate, în timp ce cizmele lor ude plescăiau pe sol, urmăriți de peste o mie de oameni în piață, și încă de câteva ori pe atât prin televedere.

– Noul Maestru și Stăpâna din Sampalok, a anunțat Edeard. Și noul lor conac.

Suprafața a început să se onduleze în jurul lui Macsen și al lui Kanseen. Ea a tresărit speriată, iar el a îmbrățișat-o strâns – gest apreciat de spectatori.

Șase linii lungi întunecate s-au întărit pe pământul din jurul lor, de parcă un arhitect folosea