zona pentru a schița un hexagon enorm. Liniile mai mici s-au înmulțit în interiorul acestora, dezvăluind contururile viitoarelor camere și galerii. Apoi, toate au început să se umfle în sus, în creste.

Radiind de fericire, Kanseen se uită peste spațiul gol spre Edeard.

– Cât va dura?

– Va lua ceva timp. Este întotdeauna mai rapid și mai ușor să distrugi lucrurile decât să le reconstruiești.

– Adică o săptămână?

Edeard se uită cu îndoială la crestele mici. După cinci minute, ajunseseră la aproape cinci centimetri. Sub ele, orașul reamenaja greoi vasta și complicata sa rețea de canale și conducte pentru a alimenta și susține noua structură pe care el o schițase în grabă. O clădire cu scări normale. În fine!

– Poate că ar fi fost mai bine să vă ofer un cort drept cadou de nuntă.

Justine: anul trei

Nu puteai visa în timpul suspensiei. Toată lumea știa asta. Și totuși…

Justine își amintea atât de clar cele două zile minunate de lenevie cu Kazimir. Fusese cea mai fabuloasă poveste de dragoste condamnată pe care universul o cunoscuse vreodată. Se afla în vacanță pe Fae Away, o fată bogată și răsfățată care-și sărbătorea ultima întinerire pe ceea ce era pe atunci planeta cea mai excentrică a Confederației. Marele final era un zbor cu un hiperglider pe Muntele Herculaneum. Fusese o plimbare extraordinar de excitată. Zborul cu micul avion printr-o furtună fenomenal de agresivă i-a imprimat viteza necesară pentru a trece dincolo de atmosferă și a se curba peste vârful vulcanului uriaș. În ciuda tuturor previziunilor, a reușit, alunecând în jos și aterizând într-o poiană mică, de pe cealaltă parte.

Norocul, șansa, soarta sau un zeu deosebit de rău l-au plasat pe Kazimir pe terenul de dincolo de poiana în care hipergliderul a lovit pământul și s-a oprit brusc. Avea șaptesprezece ani, născut în comunitatea Gardienii Sinelui pe care Bradley Johansson o formase pentru a proteja omenirea de Starflyer. O educație care îl lăsase cu totul devotat cauzei sale, dar în același timp inocent cu privire la univers în general. Nu avusese într-adevăr nicio șansă împotriva unei femei cu două sute de ani mai în vârstă și cu un corp proaspăt reîntinerit care gâlgâia de hormoni adolescentini. Nu că ar fi opus cine știe ce rezistență.

Echipei de recuperare a companiei turistice i-au trebuit două zile pentru a înconjura Herculaneum și a-i culege pe toți piloții planoarelor. Două zile petrecute consumând alimentele fine din depozitul planorului, dormind, vorbind și făcând dragoste. Două zile singuri. Apoi ea s-a întors la lumea ei și el la a sa. Tot ce-i rămăsese era cea mai dulce amintire din întreaga ei viață.

Acela ar fi trebuit să fie și să rămână sfârșitul. Dar câțiva ani mai târziu, Gardienii Sinelui i-au încredințat lui Kazimir o misiune pe Pământ, iar el a riscat totul pentru a o vedea din nou. Răsplata lui a fost să fie trădat. De ea. A crezut că făcea ceea ce trebuie informând serviciile de securitate. Dar el era cel care deținea adevărul, Starflyer era ceva real și au găsit modul de a se răzbuna. Kazimir a fost asasinat de unul dintre agenții săi și după o mie două sute de ani Justine încă nu se iertase. Nici chiar fiul pe care i l-a purtat și l-a numit după el nu a ajutat-o să-și ostoiască durerea.

Iar, acum, visele ei îi ofereau o dată în plus cele două zile. Se uita din nou la fața lui plină de adorație în timp ce îl seducea și îl învăța miracolul pe care corpurile lor îl puteau realiza împreună. Știa din nou ce însemna să fie ținută în brațele lui. A râs cu el în poiana de pe deal în lumina puternică a soarelui care strălucea pe cerul superb de safir al planetei Far Away. L-a surprins uitându-se la ea plin de dorință peste focul pe care îl aprinseseră lângă cort în timpul nopții. L-a privit dormind. A vorbit cu el despre viața ei. I-a ascultat poveștile despre cum crescuse în munți și în deșerturi, temându-se de marele inamic.

Două zile care i-au arătat ce paradis ar fi fost viața ei numai dacă ar fi avut puterea de a renunța la propriile convenții. Două zile care au făcut-o să plângă de bucurie pur și simplu pentru că au existat. Două zile care se întindeau, și se întindeau… acordate de un vis pe care era imposibil să-l aibă. Pentru că nu se putea visa în suspensie.

Noaptea s-a apropiat și l-a pierdut. Focul de tabără trebuie să se fi stins, lăsându-i lumea claustrofobic de întunecată. Aerul era mai uscat decât fusese pe munte.

Luminile se conturau în întuneric. Constelații ciudate pline de culoare pe care mintea ei somnoroasă începea încet să le cuprindă. Pictogramele medicale din exovedere îi spuneau că începea să se recupereze.

– Oh, la naiba, a gemut ea.

Capacul camerei medicale se deschisese, iar ea privea din nou în jur la cabina lui Silverbird. Fusese doar un vis. Se ridică și-și șterse lacrimile de pe obraji.

– Starea? a întrebat ea unitatea de comandă.

Un nivel nou de pictograme i-a fost afișat în exovedere. Fusese în suspensie timp de trei ani, steaua-țintă se afla la aproximativ un an-lumină distanță. Iar Silverbird decelera la greu. Se apropia ceva.

– La naiba, a murmurat când senzorii au surprins în întregime vizitatorul.

Era mare – de dimensiunea unui munte. Acesta era doar nucleul. Era înconjurat de straturi ciudate de materie diafană care fluctuau ca un gaz.

Un Lord al Cerului cu aripile de vid complet extinse.

Justine făcu un duș și comandă o masă decentă în timp ce Silverbird și Lordul Cerului se apropiau de punctul de întâlnire. A durat încă cea mai mare parte din zi, dar în cele din urmă au ajuns să alunece prin spațiu la aproape două mii de kilometri depărtare unul de altul. Senzorii erau capabili să penetreze ceața de aripi de vid.