obține niciun alt rezultat. Lordul Cerului pur și simplu nu avea psihologia necesară pentru a o ajuta să ajungă la Inimă. Era prea străin de specia ei.

Cu toată dimensiunea și capacitățile sale, nu era foarte sigură că putea fi considerat un sentient. Majoritatea inteligențelor aveau capacitatea de a învăța și de a raționa. Aceste creaturi păreau incapabile de a interpreta ceva în afara parametrilor lor originali.

Nu că această analiză ar fi ajutat-o în vreun fel.

Când a verificat registrul navei, a fost mulțumită de modul în care Silverbird rămăsese funcțională. Din cine știe ce motive, erorile fuseseră minime, în timpul petrecut de ea în suspensie. Acum nu trebuia decât să decidă ce să facă în continuare.

La o distanță de un an-lumină, senzorii vizuali puteau distinge doar un fel de disc de concreștere în jurul stelei spre care se îndrepta. Examină imaginile slabe cu spaimă crescândă. Nicio stea ale cărei planete erau încă în formare nu va avea o lume locuibilă pe care să se poată stabili. Sau cel puțin, nu ar avea acolo, în universul real.

Justine analiză problema în minte în timp ce servea o altă masă fină cu pulpe de miel fierte în vin toblaris și ierburi picante, îndopându-se apoi cu bomboane de ciocolată. Ajunsese atât de departe, și mai avea doar un alt an și jumătate de suspensie. Încă nu avea suficiente informații pentru a lua o decizie, niciun fel de decizie. Se îndrepta pur și simplu către stea ca o măsură de consolare. De asta avea nevoie acum mai mult decât oricând. Nicio altă specie planetară în tot acest univers!

Silverbird începu să accelereze din nou până la punctul șapte din viteza luminii în timp ce capacul camerei medicale curgea, închizându-se deasupra ei.

5

Era o casă obișnuită pe o stradă obișnuită. Cel puțin pe Ganthia. O planetă care devenise Înaltă imediat după ce fusese amenajată, diferitele sale comitete politice dezvoltând rapid o politică de construcții organice durabile. Flora nativă se preta ușor la concept, arborii din zonele temperate fiind lemn de esență tare, cu o structura internă de tip fagure. Câteva trucuri genetice i-au făcut apți pentru modelarea creativă. La fel ca și aercoralul dezvoltat în timpul primei ere a Confederației, copacii modificați de pe Ganthia puteau fi dirijați pe carcase-cadru, pentru a forma camere bulboase gen scorbură. Și mai bine încă, se pretau la altoire, astfel încât, în timp ce fiecare cameră era un copac individual, o casă era o fuziune între mai mulți copaci.

Căpitanul de Marină în retragere Donald Chatfield trăia în mijlocul a ceea ce din aer semăna cu o pădure de dimensiuni considerabile. Acesta era, de fapt, orașul Persain, care se întindea pe latura câtorva munți, imediat deasupra țărmului. Doisprezece copaci îi ofereau cinci camere la primul etaj din ai căror pereți curbați încolțeau ramuri pipernicite, cu frunze roz sidefii. Cinci trunchiuri lungi creșteau prin golurile dintre camerele de mai jos, înainte de a se bomba în al doilea etaj cu compartimente mai mici, fiecare dintre ele acoperit cu frunze de culoarea cuprului. Cei doi arbori rămași erau conducte tubulare, ce se răsuceau în jurul curburii camerelor inferioare adăpostind scările dintre cele două niveluri.

Capsula-taxi a Paulei veni razant de-a lungul a ceea ce părea a fi un bulevard larg prin orașul-pădure. Se așeză în liniște pe pajiștea sălbatică de lângă casa lui Chatfield, iar Paula coborî adulmecând aerul neobișnuit de picant. Clustere de case se întindeau în toate direcțiile, unele înalte de trei sau patru etaje, trunchiurile lor minunat răsucite înnodându-se într-un întreg labirint de sprijin. Lumina soarelui strălucea printre ramurile aeriene, așternând în jurul ei o pătură pestriță. În depărtare, câțiva copii se jucau într-o zonă deschisă. Întreaga scenă era deosebit de rustică. Numai capsulele ce zburau de-a lungul rețelei de drumuri verzi trădau adevărata bază culturală a planetei.

A urcat scara scurtă din lemn până la platforma-pridvor formată dintr-un copac în miniatură modelat în formă de ciupercă plată. Donald Chatfield a salutat-o din minunata ușă de modă veche vopsită în verde de la intrare. Un bărbat înalt cu aspect tineresc și cu un zâmbet lejer. Părul îngrijit, închis la culoare, începea să încărunțească, în contrast cu trăsăturile ferme și bronzul sănătos. Nu-și putea da seama dacă meșele acelea mai deschise erau ceva la modă sau un capriciu genetic imperativ pe care biononicele lui nu îl putuseră adapta. La urma urmei, avea trei sute cincizeci de ani.

– Mulțumesc că ai acceptat să mă vezi, a spus ea când a condus-o în camera de zi.

Trei cercuri mari fuseseră tăiate în pereții bombați pentru a fi umplute cu un cristal perfect limpede. Toate dădeau spre grădina din spate. Nu fusese făcută nicio încercare de a vopsi sau acoperi lemnul gol, deși pereții și tavanul erau lustruite pentru a scoate în evidență fibrele turcoaz ale căpriorilor întunecați. Chiar și mobila fusese sculptată din secțiuni mari de trunchiuri de copaci, îmblânzită de câteva perne împrăștiate.

– Reputația ți-a luat-o înainte, anchetator Myo, a spus el, invitând-o cu un gest să ia loc pe unul dintre scaunele mari. Nici măcar nu a trebuit să consult un fișier de referință. Pe de altă parte, am servit pe navele din jurul Dyson Alpha. Asta a fost cu mult timp în urmă, dar echipajele au tendința de a asimila istoria perioadei Războiului mai în detaliu decât cetățeanul obișnuit, pentru că ne ajută să ne înțelegem misiunea.

– Interesant, a zis ea lăsându-se pe spate. De fapt, de asta sunt aici.

El ridică o sprânceană într-o expresie aproape disprețuitoare.

– Cerule! Până și eu sunt istorie în privința asta.

– Nu tocmai. Aș vrea să te întreb despre a treia misiune acolo. Ai fost căpitanul lui Poix.

– Da. Care este problema?

– Nicio problemă. Am nevoie de niște informații despre un membru al echipajului tău: Kent Vernon.

– Ah, el.

– Asta nu sună bine.

Donald îi zâmbi poznaș.

– În serviciul Marinei sună foarte important, dar