Oscar zâmbi la oraşul aglomerat în timp ce se lăsa pătruns de valul emoţional al gaia-câmpului local. Chiar şi acesta avea o stridenţă ce reflecta încăpăţânarea locuitorilor. U-amprenta lui deschise un canal către cibersfera planetară şi apelă un cod-adresă de unică folosinţă care îi fusese dat cu optzeci şi şase ani în urmă, în ziua în care ieşise din clinica de revieţuire. Spre surprinderea lui, i se răspunse imediat.

– Da?

– Trebuie să te văd, spuse Oscar. Am o problemă şi am nevoie de ajutor ca să o rezolv.

– Cine dracu’ eşti şi cum ai furat acest cod?

– Sunt Oscar Monroe, iar codul mi-a fost dat. Cu ceva timp în urmă.

Urmă o pauză lungă, deşi canalul rămase deschis.

– Dacă eşti un impostor, ai o singură şansă să te cari, şi şansa este acum.

– Ştiu cine sunt, spuse Oscar.

– Vom afla dacă eşti.

– Bine.

– Foarte bine. Să fii la Sanctuarul Kime în vârful Muntelui Herculaneum, într-o oră. Unul dintre noi te va întâmpina.

Canalul era mort. Oscar zâmbi. N-ar trebui să tragă în el aşa, chiar n-ar trebui. U-amprenta contactă o companie locală şi închirie o capsulă ingrav de înaltă performanţă. Având în vedere pe cine urma să întâlnească, nu voia să rişte scurgeri de tehnologie sosind într-o navă cu ultrapropulsor.

Capsula îl săltă peste Muntele Herculaneum într-un lob semibalistic, care îi luă douăzeci şi opt de minute. Ultima dată când văzuse vulcanul colosal fusese în ziua în care murise izbindu-se de pantele sale mai joase. Astăzi, sosirea lui era mult mai confortabilă. Capsula ţâşni afară din atmosfera superioară urmând curbura planetei spre sud-vest. Privea prin senzori cum Marea Triadă se ridica la orizont. Erau în continuare cei mai mari munţi care puteau fi găsiţi pe o lume H-congruentă. Pe o planetă cu o gravitaţie standard, s-ar fi prăbuşit sub propria greutate, dar aici continuau să se înalţe în timp ce magma îi împingea mai mult, şi mai mult în sus. Muntele Herculaneum, cel mai mare, se înălţa la treizeci şi doi de kilometri, platoul din vârf ridicându-se deasupra troposferei lui Far Away. Spre nord, Muntele Zeus depăşea şaptesprezece kilometri, în timp ce la sud de Herculaneum, Muntele Titan ajungea la douăzeci şi trei de kilometri înălţime. Era singurul din Triadă rămas activ.

Capsula lui Oscar luă o curbă strânsă deasupra oceanului de pajişti de pe Câmpia Aldrin, după care începu să se scufunde înapoi în jos. Priveliştea era magnifică cu conul mare al lui Herculaneum întinzându-se sub el. Platoul de regolit maro murdar era spart de două căldări gemene.

În jurul lui, stânca goală cobora departe în jos până la inelul de gheţari aflat înainte de pantele mai mici care se cufundau, în sfârşit, în păduri de pin şi pajişti joase. Din fericire pentru el, Titan era semiactiv astăzi. Se uită în jos aproape vertical în craterul roşu aprins, privind valurile lente care se răspândeau pe suprafaţa lacului de lavă imens. Bolovani albi strălucitori erau scuipaţi în sus din infern pentru a trasa arcuri leneşe prin vid, împrăştiind scântei portocalii. Unii dintre ei erau aruncaţi suficient de departe pentru a depăşi peretele craterului şi a-şi începe căderea lungă în uitare.

Vederea îi fu inevitabil atrasă de canionul lung dintre pâlnia lui Zeus şi Titan, care ducea la baza lui Herculaneum. Canionul supravegheat, în care furtunile venite dinspre Oceanul Hondu erau canalizate într-o explozie dezlănţuită de aer, prin care nebunii căutători de senzaţii tari din Confederaţia timpurie obişnuiau să zboare cu hypergliderele lor, permiţându-le să navigheze pe vânturi atât de puternice, încât îi împingeau afară din atmosferă şi peste Herculaneum. El nu apucase să încerce ultima parte, pentru că se izbise cu hypergliderul lui de Anna, astfel încât Wilson să poată avea o şansă de a ajunge la vârf.

Chiar dacă se pregătise sufleteşte pentru un şoc emoţional la vederea locului morţii sale, nu simţise decât o uşoară curiozitate. Asta trebuie să însemne că sunt perfect adaptat la această viaţă nouă. Corect?

În timp ce se uita de-a lungul despicăturii stâncoase din pământ, exovederea îi expunea datele meteorologice şi un fişier care îi spunea că vânturile nu mai erau la fel de puternice ca în urmă cu o mie de ani. Terraformarea calmase cu succes atmosfera lui Far Away. Hyperglidingul era doar o legendă acum.

Capsula îl duse în jos, la un dom mare, situată chiar pe marginea de est a platoului Muntelui Herculaneum, unde stâncile din Scaunul Afroditei îşi începeau coborârea lungă de opt kilometri. Un câmp de presiune se întindea deasupra intrării în camera de aterizare a domului, o peşteră mare de metal, cu spaţiu suficient pentru douăzeci de capsulele de pasageri. Numai două se odihneau în interior, cu încă cinci capsule obişnuite parcate în apropiere.

Oscar trecu prin perdelele de presiune ale sasului în arena principală a domului şi achită taxa de intrare de douăzeci de dolari FA cu moneda de credit pe care i-o dăduse Paula. Erau trei clădiri joase înăuntru, toate aliniate în spatele Scaunului Afroditei. Merse la prima, pe care reţeaua domului plasase eticheta „Locul prăbuşirii“. Un grup de turişti tocmai ieşeau, îndreptându-se spre cafeneaua de alături, sporovăind entuziasmaţi. Nu-l remarcaseră, fapt pe care îl găsi amuzant. Faţa lui nu era diferită acum.

Era întuneric în interior. Un perete era deschis pe acea parte a domului situată deasupra stâncii. O pasarelă îngustă era suspendată la trei metri deasupra solului, cu un câmp de presiune sub ea, menţinând o zonă de vid deasupra regolitului. Mai era, de asemenea, un generator de câmp stabilizator în funcţiune pentru a păstra rămăşiţele hypergliderului. Fuzelajul cândva elegant era zdrobit de partea laterală a unui afloriment stâncos, cu aripile de plyplastic îndoite şi rupte. Oscar îşi aminti cât de elegante fuseseră aripile acelea complet extinse şi oftă.

Merse încet de-a lungul pasarelei până