când ajunse chiar deasupra rămăşiţelor. Inima aproape i se opri când îşi imagină prietenul îngrozit şi agitat în timp ce nava lui derapa de-a lungul platoului prăfuit, alunecând şi răsucindu-se, complet scăpată de sub control. Soarta unei întregi specii depindea de rezultat. Şi stâncile care se grăbeau spre el. Oscar se încruntă când se uită în jos. Hypergliderul era, de fapt, cu susul în jos, ceea ce însemna că se rostogolise la un moment dat. Privi de-a lungul marginii Scaunului Afroditei. Cineva stătea acolo într-un costum de presiune antic.

Era o proiecţie solido, realiză Oscar când ajunse la capătul pasarelei. Capul lui Wilson Kime era vizibil într-o cască-balon nu foarte autentică. Din găurile costumului de presiune reparate cu un fel de răşină epoxidică se scurgea sânge pe regolit. Solido-ul Wilson se uita peste masivul Munţilor Dessault de la est, unde vârfurile acoperite de zăpadă se micşorau în ceaţa luminoasă a orizontului arcuit. Era exact ceea ce adevăratul Wilson văzuse, ceea ce atât de mulţi oameni muriseră ca să-i dea. Cei pe care istoria îi cunoştea, şi încă mulţi alţii necunoscuţi. Cu o mie două sute de ani în urmă, această panoramă minunată furnizase datele pentru a stârni o furtună uriaşă în jurul navei Starflyer, omorând fiara şi eliberând Confederaţia. Astăzi, putea să stea aici, în acelaşi loc, în cafeneaua Salvatorului şi să cumpere gogoşile care-i purtau numele.

– Fără tine nu am fi aici.

Oscar tresări. În spatele lui, pe pasarelă, stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum-togă foarte închis la culoare.

Ce mare agent secret mai sunt. Oricine se poate strecura lângă mine.

– Poftim? spuse Oscar.

Omul zâmbi. Era foarte chipeş, cu maxilare pătrate, gropiţă în bărbie şi un nas retras. Ochii căprui îi erau înconjuraţi de riduri pricinuite de râs. Când deschise gura largă, nişte dinţi uimitor de albi zâmbiră sclipind.

– Am fost aproape doborât de valul de dezamăgire melancolică pe care l-ai eliberat în gaia-câmp, spuse el. E de înţeles. Flutură o mână spre camera întunecată. Această parodie este tot ce există, pentru a celebra ceea ce aţi realizat tu şi Wilson. Dar crede-mă, noi ştim şi apreciem ce aţi făcut. Şi îi învăţăm şi pe copiii noştri.

– Noi?

Omul îşi înclină capul în mod oficial.

– Cavalerii Gardieni. Bine ai revenit pe Far Away, Oscar Monroe! Cum te putem ajuta?

Numele lui era Tomansio, îi spuse el în timp ce se înapoiau la capsula lui Oscar.

– Mai exact, Tomansio McFoster Stewart. Tatăl meu a fost cel care ţi-a dat codul nostru cu optzeci şi şase ani în urmă.

– Abia l-am văzut. Guvernul avea un cordon un pic cam strâns în jurul camerei mele. Îmi protejam intimitatea. Cu toate acestea, el a intrat pur şi simplu. Şi tot aşa a ieşit.

– Am crezut că ai uitat de noi, spuse Tomansio. Sau mai rău.

– Nu mai sunt ce eram, replică Oscar. Cel puţin, asta am crezut.

– Şi totuşi iată-te. Este un moment interesant să vii şi să ne cauţi din nou, atât pentru Marea Confederaţie, cât şi pentru galaxie în general. Nu este genul de moment în care un om alege să se complacă în nostalgie.

– Nu. Acest lucru nu are nimic de-a face cu nostalgia.

Se aşezară în capsulă.

– Te superi dacă navighez eu? întrebă Tomansio. Ţi-ar fi greu să ajungi la pământurile noastre fără ajutor.

– Nu, deloc, spuse Oscar. În timp ce alunecau afară din camera de debarcare a domului, i se trezi curiozitatea. Unde sunt pământurile voastre?

– Unde au fost întotdeauna. Din colţul de nord-est al Munţilor Dessault spre Marea Oak.

Capsula începu să se accelereze, săgetând spre nord peste munţi, pe măsură ce lua altitudine. Pentru prima dată, Oscar văzu Marele Deşert în jurul căruia vârfurile înalte se adunau protector.

– Şi nu v-aş putea găsi? Cred că vârful acela este Muntele St Omer, nu-i aşa? Marie Celeste s-a prăbuşit în apropiere.

– A cunoaşte şi a ajunge sunt două lucruri total diferite.

– Nu ştiam că aţi devenit toţi budişti şi aţi început să vă exprimaţi în cimilituri.

Tomansio înclină capul într-o parte. Zâmbetul lui frumos era liniştit.

– Ah, înţeleg. Nu sunt în mod deliberat enigmatic. Deşi, probabil, mă fac vinovat de prea multă dramatizare. Dar tu eşti foarte important pentru noi, Oscar. Sper să te impresionez.

Pentru o clipă, Oscar se simţi de parcă trăise efectiv fiecare an dintre cei o mie o sută de de suspendare. A trebuit să sape în istorie ca să mă înţeleagă. La dracu’! Fusese mult prea protejat cu partenerii săi de viaţă. Nu era de mirare că simţise întotdeauna că locuinţa punea o barieră între mica lui familie confortabilă şi lumea exterioară.

– Ne protejam pământurile cu o T-sferă, spuse Tomansio.

– Serios? Credeam că doar Pământul are una.

– Nu ne facem reclamă. Este, de fapt, o apărare destul de elegantă la multe niveluri, deşi avem nevoie de o cantitate colosală de energie pentru a o menţine. Dacă ai merge pe jos sau ai conduce vehicule, sau ai zbura spre noi, când te-ai apropia de frontiera noastră, ai fi pur şi simplu teleportat pe partea cealaltă. Nu poţi bate la o uşă pe care nu o ai niciodată în faţă. Trebuie să fii invitat înăuntru.

– Impresionant.

Terenurile spre care coborau erau luxuriante. Verdeaţa bogată era tăiată de râuri şerpuitoare, pădurile şi pajiştile se luptau să domine văile şi dealurile.

Mai departe, la est, se zărea Mare Oak. Reintrară în atmosferă. Şuviţele de nori se repezeau pe lângă coca transparentă a capsulei, îngroşându-se rapid. Apoi ieşiră dintre ei, iar un acoperiş de pădure se desfăşură sub ei, frunze de toate culorile, arbori de dimensiuni uriaşe. Far Away se mândrise întotdeauna cu diversitatea sa genetică unică. Începând cu un peisaj aproape steril, echipele de terraformare aduseseră cu ele