– Iată-ne ajunşi, spuse Tomansio când altitudinea lor se apropie de cinci kilometri.

Priveliştea se schimbă brusc. Oscar sări în scaun. Pluteau acum la o sută de metri deasupra solului, la capătul unei văi lungi. Iarba albastră-verde se ondula pe kilometri întregi pe fiecare parte, cuprinzând pădurile care se revărsau prin golurile din pereţii văii. Erau case peste tot în jurul lor, construite din lemn şi piatră, amestecându-se bine cu mediul, ca un sat medieval de pe Pământ. Numai că acesta era la o scară mult mai mare.

– Tu trăieşti aici? întrebă Oscar.

– Da.

– Te invidiez.

– Aparenţele pot fi înşelătoare.

Capsula ateriză lângă una dintre casele de piatră, o clădire lungă, cu grinzi din lemn înnegrite de vreme ieşind de sub acoperişul de ardezie. Un balcon se întindea de-a lungul unei părţi a casei. Ferestrele mari erau deschise, lăsând să se vadă un interior foarte modern. Iarba ajungea până sus la pereţi, subliniind impresia de armonie naturală.

Oscar ieşi obosit. Gaia-câmpul rezona de o bucurie subtilă caldă, învelindu-l într-un vis cu ochii deschişi ca al unui copil strâns în braţele mamei, confortul şi siguranţa de a fi acasă.

Era un bun venit ce emana de la oamenii care se grăbeau de peste tot să-l salute. Ieşeau din casele din apropiere sau pur şi simplu se teleportau, apărând brusc acolo pentru a îngroşa mulţimea. Apoi apărură caii, un întreg pluton de cavalerie galopând de-a lungul unei creste din apropiere, cu călăreţi îmbrăcaţi în uniformă închisă la culoare, purtând în spatele umerilor fanioane heraldice cărămiziu cu auriu. Caii erau îmbrăcaţi într-o plasă de metal cu ciucuri de aur ale căror margini atingeau vârful ierbii. Se uită la fiarele uriaşe, de temut, la coarnele lor îmbrăcate în metal şi colţii ascuţiţi care-i trezeau amintirile.

– Am mai văzut unul şi înainte, exclamă, emoţionat. La unitatea noastră de munte.

Un Charlemagne. Cineva ne-a ghidat atunci.

– Da, spuse Tomansio. Încă ne antrenăm să luptăm pe ei. Dar nu i-am mai condus, de fapt, în luptă de la Răzbunarea Planetei. Totul este ceremonial acum, o parte din setul nostru de aptitudini. Călăreţii sunt aici pentru a onora sosirea ta. La fel ca şi vulturii regali. Făcu un gest în sus.

Oscar reuşi să nu se clatine, dar tot i se tăiase răsuflarea. Un grup de creaturi aviare gigantice i se învârteau deasupra capului. Semănau cu petrosaurii din epoca dinozaurilor de pe Pământ şi fuseseră creaţi de Barsoomieni, ca parte a încercărilor lor de expansiune genetică. Fiecare avea un călăreţ, toţi îmbrăcaţi în robe lungi unduitoare, care fluturau în spatele lor. Îi făcură semn cu mâna când îi trecură pe deasupra capului, cotind şi răsucindu-se cu o fineţe uimitoare. Oscar zâmbi larg, fără jenă, la poznele lor acrobatice. Sigur, piloţii aceia trebuie să fi fost legaţi de păsări.

Tomansio îşi drese glasul discret.

– Poate câteva cuvinte, şopti el în urechea lui Oscar.

Oscar era atât de încântat de vulturii regali încât nu observase cât de mulţi oameni erau acum adunaţi în faţa lui. Se uită la ei, uşor speriat de aspectul lor. Era ca şi cum un fel de echipă de atleţi venise să-l vadă. Toţi erau înalţi, bărbaţi frumoşi, femei frumoase şi absolut toţi extrem de în formă. Chiar şi copiii zâmbitori şi entuziaşti erau exemplare sănătoase. Nu se putu împiedica să se gândească la viziunea lui H. G. Wells asupra viitorului din Maşina timpului. Aici, în grădina lor edenică, protejată, Cavalerii Gardieni erau ca nişte Eloi, dar cu muşchi şi cu atitudine. Cerul să-i ajute pe Morlockii care s-ar fi rătăcit în această vale.

Oscar trase aer în piept, străduindu-se să nu se gândească la informările pentru mass-media pe care trebuise să le facă în timp ce era în Marină.

– Nu am mai fost pe Far Away de foarte mult timp. De prea mult timp, de fapt. Aţi creat o lume palpitantă, o lume respectată în întreaga Confederaţie. Pentru asta vă mulţumesc, ca şi pentru acest salut!

Aplauzele fură destul de sincere. Oscar dădu din cap, zâmbindu-le feţelor serioase. A fost extrem de uşurat când Tomansio l-a condus în casă.

Sala de primire era îmbrăcată în ceva ce semăna cu o ţesătură albă translucidă care emitea o strălucire uşoară. Falduri ciudate se adânceau în pereţi, sugerând nişte compartimente paralele. Laturi ale T-sferei, ghici Oscar. Mobilierul era destul de solid, ca şi micul altar care se sprijinea pe o masă largă de lemn veche, în capătul îndepărtat al camerei. Oscar încetini pasul, oprindu-se să privească portretul holografic îmbrăcat într-un giulgiu negru şi cu o singură lumânare aprinsă sub el. Faţa dichisită a Pisicii îi întorcea cel mai frumos zâmbet enigmatic al ei. Pentru fiecare Yin, un Yang, murmură Oscar sumbru. Ar fi trebuit să ştie. Valea era cu adevărat prea idilică.

Tomansio veni alături de el.

– Ai cunoscut-o, nu-i aşa? Ai vorbit cu ea, de fapt, când veneai spre Far Away.

– Am petrecut o zi împreună pe Carbon Goose în timp ce zburam peste Half Way. N-aş spune că am cunoscut-o bine.

– Cât te invidiez pentru ziua acea. Te-a speriat?

– Eram sătul de ea. Cu toţii erau. Poate că ar trebui şi tu să fii.

– Nu aş fi speriat. Aş fi onorat.

– Este rea.

– Bineînţeles că este. Dar este şi nobilă. Ea ne-a arătat calea, ea dădu din nou Gardienilor Sinelui un scop. Ea a fost cea care ne-a adus împreună cu Barsoomienii. După ce Starflyer a fost distrus, după ce tu ai ajutat la distrugerea sa, Oscar, nu mai rămăsese nimic pentru strămoşii noştri. Bradley Johansson ne construise iniţial pe ruinele sclaviei. El ne-a forjat în triburi războinice pentru a purta cea mai mare bătălie pe care oamenii au cunoscut-o vreodată. Lupta pentru a salva întreaga noastră specie.