Şi când s-a terminat, el era mort, iar noi eram pierduţi, sortiţi dispariţiei ca o trupă de soldaţi bătrâni, fără o cauză. O ruşine anacronică în timp ce Far Away era civilizată de Confederaţie.

– Soldaţii trebuie întotdeauna să depună armele până la urmă.

– Nu înţelegi. Etosul nostru l-a salvat ea. Ne-a arătat că puterea este o virtute, o binecuvântare. Aceasta este evoluţia noastră şi nu ar trebui să fie negată în felul în care o fac liberalii din Confederaţie, tratând-o ca şi cum ar fi o parte ruşinoasă din noi care ar trebui să fie întotdeauna respinsă. Dacă nu am fi fost puternici, dacă Bradley nu ar fi rămas neclintit, Confederaţia ar fi murit în aceeaşi zi cu tine, Oscar. Dacă Barsoomienii nu şi-ar fi păstrat luciditatea, oamenii din ziua de azi ar fi fost nişte creaturi atrofiate, cu o viaţă de scurtă durată. Zâmbi către portret. Unul avusese putere, celălalt scop. Ea le-a văzut pe amândouă şi le-a combinat într-un singur principiu îndrăzneţ, ea ne-a dat o viziune căreia îi putem rămâne pentru totdeauna fideli. Nu este nicio ruşine în putere, Oscar.

– Ştiu, spuse Oscar fără tragere de inimă. De aceea sunt aici.

– Am sperat asta. Ai spus că ai nevoie de ajutor.

– Da, am. Făcu o pauză. Ce se întâmplă dacă cererea mea e împotriva ideologiei tale?

Tomansio râse.

– Noi nu avem aşa ceva, Oscar. Asta este ideea cu Cavalerii Gardieni. Urmăm un singur crez: puterea. Asta este ceea ce vrem să transmitem omenirii, pe măsură ce creşte şi se diversifică. Acesta este cel mai elementar principiu evolutiv. Acele părţi ale omenirii care îl îmbrăţişează vor supravieţui, asta-i tot. Noi suntem natura pură, mai mult de atât nu se poate. Faptul că suntem percepuţi doar ca nişte mercenari nu este problema noastră. Când suntem angajaţi pentru a îndeplini o misiune, o facem bine.

– Am nevoie de subtilitate pentru asta. Cel puţin la început.

– O putem face subtil, Oscar. Operaţiunile sub acoperire sunt una dintre specialităţile noastre. Folosim toate mijloacele posibile, în afară de a fi strigător de răi sau proşti. De exemplu, nu vom fura pentru tine. Cavalerii Gardieni îşi iau jurământul de onoare foarte în serios.

Oscar aproape începu să întrebe despre Pisică şi despre ce obişnuia să facă. Dar renunţă.

– Trebuie să găsesc pe cineva şi apoi să îi ofer protecţie.

– Asta sună foarte demn. Cine e?

– Al Doilea Visător.

Pentru prima dată de când se cunoscuseră, Oscar îl văzu pe Tomansio pierzându-şi rezerva.

- Nu mă-nnebuni! Cavalerul Gardian izbucni în râs. O mie două sute de ani fără tine, şi acum cu asta vii? Oscar, aproape c-a meritat să te aşteptăm. Al Doilea Visător însuşi! Deveni brusc serios.

– Nu te voi întreba de ce. Dar îţi mulţumesc din adâncul inimii mele simple că ai venit la noi.

– „De ce“ este, de fapt, foarte simplu. Există prea mulţi oameni care vor să-l influenţeze. Dacă el nu doreşte să iasă din umbră, ar trebui să fie liber să-şi facă propria alegere.

– Să meargă la Gol sau nu, să declanşeze, eventual, sfârşitul galaxiei în căutarea sorţii rasei noastre sau nu. Ce Graal ne dai de păzit, Oscar. Ce fel de provocare.

– Să iau asta ca pe o acceptare?

– Echipa mea va fi gata să plece în mai puţin de o oră.

– O vei conduce?

– Tu ce crezi?

– Eram atât de sigură! exclamă Araminta. Părea o fetiţă uşor smintită. Făcea tot ce-i spunea, absolut tot ce-i spunea.

– Recunoaşte, draga mea, că în momentul acela nu erai în poziţia de a fi un observator imparţial, glumi Cressida.

– Dar aşa o făcea. Nu înţelegi. Era dornică. Obedientă. Ca şi celelalte. Cred. La naiba!

Crezi că voia să mă prostească? Poate că era condiţionată şi îi spuse să dea întotdeauna acelaşi răspuns. Araminta făcu un efort să se calmeze. Alcoolul era foarte indicat. Înclină sticla de vin peste pahar. Nu mai era nicio picătură înăuntru. La dracu’!

Cressida făcu un semn chelnerului îmbrăcat într-un costum elegant.

– A fost o ofertă grozavă, totuşi.

– Da. Ce naiba e în capul bărbaţilor? De ce sunt de rahat? Adică, ce fel de mentalitate duce la asta? Femeile acelea sunt sclave.

– Ştiu.

Chelnerul aduse o altă sticlă şi o desigilă.

– Domnul de acolo întrebă dacă poate plăti el pentru asta.

Araminta şi Cressida îşi întoarseră privirea spre fereastra gigantică din podea până în tavan, care le dădea o vedere uimitoare asupra strălucirii oraşului noaptea. Barul se afla la etajul al treizeci şi cincilea al turnului Hotelului Salamartin şi atrăgea o mulţime de tipuri de turişti care nu se sinchiseau de preţurile absurde pe care le plăteau la bar. Astăzi, toate camerele erau ocupate de adepţii Visului Viu, motiv pentru care holul era asediat de protestatari. Araminta trebuise să-şi croiască drum prin mulţimea furioasă pentru a pleda în faţa portarului să o lase înăuntru. Era speriată. Pe stradă se simţea crescând o puternică ameninţare cu violenţa. Cressida avea, desigur, codul de autorizare pentru a ateriza cu capsula pe rampa oficială de pe acoperiş.

Omul care zâmbea la ele de la o masă din faţa ferestrei era îmbrăcat în haine dintr-o ţesătură naturală, croite numai pentru rezidenţii Makkathranului.

– Nu, spuseră Araminta şi Cressida în cor.

Chelnerul zâmbi înţelegător şi începu să toarne. Araminta privea morocănoasă cum îi era umplut paharul.

– Crezi că ar trebui să mergem la poliţie?

– Nu, spuse Cressida cu emfază. Pe drumul ăsta n-ai s-o iei niciodată. Te-a aşezat lângă premier, la cină, pentru numele lui Ozzie! Ştii cât de puternic este. Şi-apoi, nicio forţă de poliţie de pe planetă n-o să-l cerceteze. Şi, chiar dacă ar face-o, nu ar fi în măsură să dovedească nimic. Fetele acelea