– El aşa crede. Eu i-am raportat tovarăşului Ghimpeţeanu cum s-au întâmplat lucrurile, că eram acolo şi i-am spus că nu e bine să se procedeze cu mijloacele astea, dacă vreai îţi spun şi ţie, şi dacă faci un raport poţi să spui că ştii de la mine şi îmi iau răspunderea totală. Îţi dau şi o declaraţie scrisă.

Niculae spuse că chiar îl ruga şi Iosif se puse pe scris şi când termină se lăsă iarăşi între ei o tăcere grea.

– Aşa că în nici un caz nu te întoarce în sat, zise apoi Iosif. E bine că tovarăşul secretar Beju s-a gândit la mine, trebuie să-i mulţumeşti în gând, altfel n-aveai cum să afli şi cădeai acolo ezact ca ăla care s-a aruncat în râu şi a murit! Te înecai şi tu!

Şi aici Iosif se destinse şi cum se ridicase în picioare şi se uita pe geam afară, cu mâinile în buzunare, se îndoi pe spate şi izbucni brusc în râsul lui ca o pârâitură de gard ca şi când ar fi trosnit un pălimar. Ce găsea el de râs? Niculae continuă însă să rămână alb la faţă şi nasul lui, ca o piatră străvezie, nu i se mai zărea pe chipul fără sânge.

– Şi în legătură cu originea mea ce-a găsit el să spună? zise.

– Rău şi aici, zise Iosif. De fapt aici mi-am dat eu mai bine seama că e rău, a zis că partidul e plin de tot felul de elemente, de fii de reacţionari şi că are dovezi scrise că tac-tău face agitaţie în sat împotriva regimului. Asta e! E adevărat?

Niculae însă arăta acum atât de îndârjit încât se uită ţintă la celălalt şi parcă nu înţelese întrebarea. Nu răspunse nimic.

VIII

În aceeaşi zi luă trenul spre Capitală şi în dimineaţa următoare se afla în biroul primului-secretar al comitetului regional de partid Bucureşti, care îl primi îndată ce se anunţă. Era fostul notar din Siliştea, ales foarte recent membru al Comitetului Central şi căruia cu aceeaşi ocazie i se încredinţase această înaltă funcţie.

– Ei, zise el după ce îi dădu mâna şi îi făcu semn să ia loc în faţa lui, stând amândoi nu la birou, ci în cele două fotolii de alături, ca doi vechi prieteni ce erau. Dă-i drumul, adăugă fostul notar, ce ţi s-a mai întâmplat?

Şi auzindu-l vorbind astfel îndârjirea şi neliniştea de pe chipul tânărului se înmuie, fiindcă omul care îl atrăsese pe el în partid rămăsese acelaşi şi cum oricine crede despre el însuşi că nici el nu s-a schimbat, credinţa în cauza pentru care trăieşte se ridică iarăşi în el cu forţa de odinioară şi o dată cu ea şi speranţa că va fi în cele din urmă mai tare decât duşmanii lui. Ce ţi s-a mai întâmplat, nu însemna oare că el, fostul notar, ştia că prietenului său trebuie să i se întâmple din când în când ceva şi că oricât de gravă ar fi acea întâmplare el, fostul notar, ştia dinainte că nu Niculae era vinovat sau în orice caz nu numai el şi în nici un caz atât de mult încât să măsoare vina lui de unul singur, cu vina a mai mulţi...

– Aşa de rău eşti speriat încât nici nu mai mă gândesc să-ţi spun că sunt supărat pe tine că n-ai mai dat şi tu un semn de viaţă... Nu te-am atras eu în partid? exclamă fostul notar cu un soi de mândrie mai încurajatoare decât orice cuvinte. Eu răspund de tine şi o să te apăr până în pânzele albe, fiindcă nu se poate să fii tu negru ca funinginea şi alţii albi ca colilia! Nu te-ai gândit?

– Ba m-am gândit, răspunse Niculae, dar n-am avut ce să fac, fiindcă atâta timp cât m-am ferit să mai viu la Siliştea cu o sarcină de partid ai văzut şi tu că am activat bine şi ani de zile nu mi s-a întâmplat nimic de când cu istoria cu seceta.

– Bine, zise primul-secretar luând parcă o hotărâre. Să vedem ce s-a întâmplat.

Adică să nu tragem încă nici un fel de concluzie, să vedem întâi ce greutate are omul pe spinare şi abia pe urmă, după ce o să i-o ridicăm, să ne dăm seama dacă nu cumva l-a şi strivit. Atunci n-o să mai fie nimic de făcut!

– Stai, întâi să spun să nu ne deranjeze cineva, mai adăugă el, apoi se reaşeză şi începu să asculte.

Niculae se puse pe povestit şi trecu repede peste toată campania. Deşi au avut loc turburări, spuse el, dacă n-ar fi fost provocările la care s-au dedat unele persoane locale, cu soluţia pe care au găsit-o în cele din urmă forurile superioare nu s-ar fi întâmplat chiar nimic şi în cazul ăsta nici n-ar fi fugit nimeni cu căruţele de la arie fără să-şi dea cotele şi bineînţeles că n-ar mai fi fost nevoie pe urmă nici de echipele care s-au creat ca să meargă pe la ei din casă în casă...

– Cine s-a dedat la provocări? îl întrerupse primul-secretar. Poţi să spui, e bine să-i ştiu eu.

– Au fost sancţionaţi, zise Niculae, preşedintele a fost dat jos şi individul respectiv exclus din partid.

– Care individ? se arătă curios fostul notar.

– Unul Bilă!

– Bilă! exclamă primul-secretar ridicând uluit braţele în sus. Bilă membru de partid!

– A fost exclus, repetă Niculae.

– Bilă era să-ţi dea atunci cu un ciomag în cap şi să te omoare, zise fostul notar, urla că astăzi nu trebuie să fii... Mama lui de Bilă, exclamă primul-secretar şi se bătu cu palma pe frunte nevenindu-i încă să-şi creadă urechilor, deşi era de presupus că de atâţia ani de când era şi el activist avusese fără doar şi poate ocazia să vadă şi să audă destule. Din pricina lui a trebuit eu să fac atunci un raport scris şi să arăt că nu ereai vinovat, că şi atunci s-a găsit cineva care nu ştiu